Probabil astăzi, după ce am ascultat relatarea Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos, cea mai bună predică ar fi tăcerea. Ce ai mai putea spune oare când te gândeşti că, în înaltul acestei cruci, deasupra răstignitului, inscripţia pe care o vedem noi, creştinii, nu este „Acesta este regele iudeilor!”, ci „Aceasta este Dumnezeul nostru, Dumnezeul meu!”
Noi avem acest curaj! Sute de milioane de oameni, începând cu apostolii din urmă cu douăzeci de secole până astăzi, au adorat şi continuă să adore un răstignit. Cred că este singura religie din lume care face acest lucru. Omeneşte vorbind, este inexplicabil! Au trecut douăzeci de secole de atunci… Cine este acel om abandonat care a fost executat cu atâta cruzime de către fraţii săi şi care continuă să fie amintit după atâta timp?
Auzind relatarea pătimirii sale, am putut constata situaţia dramatică a lui Cristos, abandonarea lui… Părea să fie ultimul om, o adevărată epavă umană dus de colo-ncoace de cei care aveau puterea, de cei care puteau face ceea ce voiau cu el. Biciuit, torturat, încoronat cu spini în semn de total dispreţ, îmbrâncit, despuiat de haine, scuipat, apostrofat, blestemat. Mulţimile, ca şi cum acest om le-a provocat numai necazuri şi suferinţe, ca şi cum acest om ar fi cel mai mare pericol social, strigă din răsputeri: „La moarte cu el! Răstigneşte-l! Răstigneşte-l”. O ură de nedescris. Toţi, electrizaţi, strigă din răsputeri împotriva lui. Într-adevăr, părea ultimul răufăcător, aproape că nici nu-l mai putem numi OM.
Stupefiant… aproape că nu ne putem imagina aceasta scenă. Parcă am vrea să ştergem acest episod din istorie, să-l ştergem din mintea şi amintirea noastră. Stupefiant, într-adevăr! Acest bărbat împotriva căruia s-a dezlănţuit o ură inexplicabilă, acest bărbat care moare părăsit de toţi, acest bărbat cu a cărui moarte toţi erau de acord, acest bărbat…era, de fapt, Dumnezeu: Dumnezeul meu, Dumnezeul lor, al celor care l-au răstignit, Dumnezeul nostru al tuturor. Acest bărbat era cel prin care au fost create cerul şi pământul. Acest bărbat era cel care le-a dat viaţă celor care strigau împotriva lui, celor care îl îmbrânceau, celor care îl scuipau, celor care îl răstigneau. Acest bărbat dispreţuit şi torturat în ultimul hal este cel care m-a creat şi pe mine, este cel care m-a voit, care m-a chemat la existenţă, este cel care clipă de clipă mă însoţeşte cu harul său şi îmi dă cele necesare pentru a trăi. Acest bărbat este Dumnezeu. El le-a dat şi ne-a dat viaţă tuturor. Iar ei ce au făcut? Iar eu ce am făcut?
Da, acesta este Dumnezeul nostru. De ce s-au întâmplat toate acestea, de ce a lăsat să se întâmple aceasta? Pentru că ne iubeşte pe toţi şi pe fiecare în parte. A acceptat acestea pentru a ne arăta şi a ne convinge de cel mai mare adevăr din lume: Dumnezeu îi iubeşte pe oameni cu o iubire perfectă; Dumnezeu este gata să facă totul pentru om, chiar şi să moară pentru el!
Oamenii nu pot înţelege aceasta. Ei ar dori un altfel de Dumnezeu: un Dumnezeu care să se manifeste cu toată puterea lui, să-i nimicească pe toţi duşmanii. Dar nu acesta este stilul lui Dumnezeu. În urmă cu 2000 de ani oamenii îl urmau şi îl aclamau pe Dumnezeu făcut om doar după ce acesta făcea o minune sau atunci când vedeau în el un potenţial lider politic care să le dea libertatea politică. Pentru ei, Dumnezeu era Dumnezeu numai atunci când era puternic. Dar, însă, când Dumnezeu s-a făcut slab, când, din iubire, s-a lăsat încolţit de oameni şi dus la moarte, atunci l-au părăsit cu toţii. Puţini au fost aceea care erau dispuşi să accepte un astfel de Dumnezeu. Printre ei şi Mama sa, care a gustat până la capăt paharul suferinţei alături de Fiul său.
Acesta este stilul lui Dumnezeu. El nu se manifestă ca Dumnezeu atunci când face minuni, atunci când este aclamat de toţi, aşa cum s-a întâmplat când a intrat triumfal în Ierusalim, nu se manifestă ca Dumnezeu atunci când 5000 de oameni pe care i-a hrănit cu 5 pâini şi doi peşti voiau să-l facă rege. Dumnezeu este Dumnezeu mai ales atunci când i se face milă de mulţimi pentru că erau ca nişte oi fără păstor, atunci când plânge pentru moartea prietenului său Lazăr, atunci când spune: „Mergi, păcatele îţi sunt iertate”, atunci când cu o privire, pe care Petru nu a mai uitat-o niciodată, l-a convins că l-a iertat pentru păcatul său. Dumnezeu este Dumnezeu atunci când iubeşte; de aceea, el este Dumnezeu mai ales pe cruce, unde, cu braţele deschise îi cuprinde într-o îmbrăţişare sfântă pe toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile, chiar şi pe cei care l-au răstignit, chiar şi pe noi cei de astăzi.
Am fi vrut şi noi un Dumnezeu care să se reveleze prin putere, am fi vrut un Dumnezeu care să elimine răul, boala, suferinţa din lume! Am fi vrut un Dumnezeu care să rezolve toate problemele noastre şi să ne scutească de a ni le rezolva noi. Chiar şi astăzi visăm la un astfel de Dumnezeu care să se manifeste prin putere. Dar el ne spune astăzi tuturor şi fiecăruia în parte că nu este un Dumnezeu al puterii, ci un Dumnezeu al iubirii. Da, este adevărat, el este atotputernic, poate să fac tot ceea ce voieşte. Dar refuză să se manifeste astfel. El vrea să rămână un Dumnezeu al iubirii, care nu elimină răul, suferinţa, problemele, crucea noastră, ci vrea să ne dea puterea pentru a o duce noi, eventual punându-şi braţul său pentru a ne ajuta să o putem duce cu perseverenţă… Îşi oferă braţele sale, aceleaşi braţe pe care le-a folosit în urmă cu 2000 de ani, pentru a duce crucea păcatelor noastre.
Nu „Acesta este Regele iudeilor”, ci „Acesta este Dumnezeul nostru”… Un Dumnezeu al iubirii, care s-a urcat pe cruce pentru noi; un Dumnezeu care şi astăzi continuă să urce cu noi pe crucea suferinţei şi a bolii.
Doamne, îţi mulţumim pentru revelaţia iubirii tale. Ajută-ne să înţelegem logica ta, logica iubirii! Ajută-ne să învăţăm că tu renunţi să te manifeşti ca un Dumnezeu al puterii şi că preferi să fii un Dumnezeu al iubirii. Ajută-ne să înţelegem că iubirea e mai mare decât puterea, că iubirea e singura care dă VIAŢĂ!
