Ieri seară tocmai am văzut noul film al lui Mel Gibson, Patima lui Isus. Poate a fost cea mai frumoasă meditaţie pe care am făcut-o în acest Post Mare. Şi cred că toţi care văd acest film nu pot să nu verse o lacrimă, să nu scoată un mic scâncet de durere şi compătimire. Sunt multe lucruri impresionante: agonia din Ghetsemani, prinderea lui Isus înlănţuit, biciuirea care ne copleşeşte, o biciuirea care parcă nu se mai termină, căderile peste acele pietre colţuroase, străpungerea cu cuie, căderea lui Isus încă o dată cu faţa în jos după ce deja fusese pironit, dispreţ, judecată nedreaptă, coroană de spini, trădări, sânge, parcă prea mult sânge, răni, străpungerea inimii, scuipat, durere, durere şi iar durere. Dar pe mine m-a impresionat şi un alt lucru: cum a fost posibil ca în jurul acestor evenimente, întâmplate aievea, să existe atâţia oameni, (oricare ar fi fost religia şi naţionalitatea lor) care să nu fie sensibili la tot ce se întâmplă în jurul lor. M-au enervat rânjetele acelea sadice, intrigile pline de perfidie, faptul de a lovi un om (chiar vinovat să fi fost). Nu pot să-mi închipui că un om normal poate biciui într-un asemenea hal. De obicei se biciuiesc animalele, dar nici acelea. Se poate vedea în film multă lipsă de sensibilitate. Erau acolo mulţimi de oameni care nu au îndrăznit să spună: „nu mai loviţi, opriţi-vă!” Să fi fost laşitate? Oare chiar le plăcea spectacolul acesta? Oameni în toată firea, oameni suspuşi, oameni cu mari ranguri sociale şi militare, pot coborî până la un asemenea nivel de moralitate?
Poate unii ar găsi scuze ca şi torţionarii de la noi: „am respectat nişte ordine primite de la comandanţi” sau „am făcut-o cu conştiinţa că îmi apăr valorile religioase” (cum spuneam mai marii preoţilor).
Consider foarte gravă lipsa de sensibilitate. Şi mai cred că există o legătură strânsă între sensibilitate şi credinţă. Poate pe acei contemporani ai lui Isus nu i-a uimit nici învăţătura sa, nici parabolele sale, nici minunile sale. Nimic. Dar totuşi… nici sângele, nici lipsa de apărare a unui nevinovat, nici durerea, nici suferinţa? Se vede că nu. Inimile lor erau total împietrite. Doar a spus Isus: „De aţi avea credinţă măcar cât un grăunte de muştar…” Nu mai vedeau suferinţa, nu erau în stare să o oprească, ci dimpotrivă, nu se mai săturau să creeze suferinţă.
E clar că lipsa de sensibilitate a contemporanilor lui Isus e de condamnat şi o condamnăm şi noi. Dar se pare că lipsa de sensibilitate e la fel de gravă şi la contemporanii noştri. Dacă aruncăm o privire în jur există peste măsură de multe cazuri de inimi împietrite, de oameni fără sensibilitate, şi, implicit, oameni fără credinţă.
Oare au sensibilitate copiii ajunşi la casele lor, cu rostul lor, care au părinţi în vârstă şi îi lasă în părăsire în cea mai cruntă sărăcie şi suferinţă?
Oare au sensibilitatea părinţii care dau totul pe băutura iar cei patru-cinci copii mor de foame?
Oare au sensibilitate fraţii care ani şi ani de zile nu-şi vorbesc, umblând la nesfârşit prin tribunale pentru un gard sau un colţ de pământ?
Oare au sensibilitate cei care nu ştiu să ierte nici cea mai mică ofensă ?
Oare are sensibilitate cel care mereu se bucură de răul altuia, care se „roagă” pentru distrugerea celuilalt?
Oare are sensibilitate aşa-zisul „creştin” care îşi face o meserie din a discredita şi a lovi în vecinul său numai pentru că e mai bun ca el? (Vezi drama lui Abel şi Cain.)
Oare are sensibilitate doctorul care tratează bolnavii ca şi cum ar fi nişte obiecte?
Oare are sensibilitate primarul căruia nu-i pasă că sunt copii şi tineri şi femei şi bătrâni care sunt în pragul disperării şi dorm în canale şi boscheţi?
Oare are sensibilitate teroristul care se bucură sadic văzând cum curge sânge nevinovat?
Oare are sensibilitate judecătorul care face nedreptate văduvei, orfanului, săracului, celui care nu are bani să plătească peşcheş mare?
Oare noi avem sensibilitate când avem atâta suferinţă lângă noi, dar închidem ochii şi trecem mai departe?
Îmi vine să cred că de la Cain şi Abel până azi a existat în lume o mare criză de sensibilitate. Mereu au existat şi oameni care şi-au făcut o meserie din a crea suferinţă. Regimurile totalitare s-au născut din lipsă de sensibilitate. Ori trebuie să recunoaştem că exemple de milă, dăruire şi sensibilitate avem, nu ne putem plânge. Chiar şi în filmul amintit găsim persoane sensibile: Maria, Simon din Cirene, Veronica.
Şi istoria ne arată mai personalităţi care s-au remarcat prun sensibilitate şi milă. O amintesc cu mare bucurie totdeauna pe Sfânta Tereza de Calcutta. Această sfântă ne-a uimit şi ne uimeşte pe toţi prin mila şi sensibilitatea ei duse până la sacrificiu. Nu putea suporta ca cineva să sufere. Toţi săracii şi copiii necăjiţi găseau la ea două mâini mângâietoare. Dar tot ea spunea că puterea de a ajuta îi vine de la Isus. Cu alte cuvinte mila sa izvora din credinţa sa puternică.
Un alt exemplu copleşitor: Sfântul Maximilian Kolbe. Vede lângă el un om necăjit, care trebuia să moară. Îi vede plânsul şi lacrimile. Părintele Maximilian, cu o sensibilitate şi o milă mare, acceptă, pur şi simplu, simplu să moară el pentru a-l mângâia pe acel tată de familie. Sensibilitate, milă dar şi credinţă de mare sfânt!
De aceea repet: eu cred că există o mare legătura între milă şi credinţă. Un om cu adevărat credincios nu poate face niciodată, niciodată, niciodată pe cineva să sufere. Dimpotrivă, cu cât vom fi mai credincioşi cu atât vom fi mai sensibili la durerea, suferinţa, lacrimile celui de lângă noi. Cu cât vom fi mai sensibili, cu atât vom fi mai creştini!
