Noiembrie – lecţia cimitirului

0
854

Început de noiembrie. Frigul începe să străpungă până la oase, ploile reci ne deranjează plimbările, soarele e din ce în ce mai zgârcit cu noi, zilele se scurtează vizibil, natura amorţeşte… În acest decor sumbru Biserica ne face o invitaţie de excepţie: să medităm unul dintre cele mai controversate mistere: cel al morţii.  Şi nu oriunde, ci la cimitir.

Noiembrie începe cu două  zile aparte: Ziua tuturor sfinţilor şi Ziua  tuturor credincioşilor răposaţi. Cu ce am putea noi compara aceste zile? Poate doar cu ziua de Vinerea Mare şi de Paşti, pentru că atunci vorbim despre morţi, mormânt, înviere. Dacă aceste zile de la începutul lui noiembrie nu le-am fi avut, ele ar fi trebuit inventate. Sunt unice, creatoare de comuniune, pline de mister, dar şi pline de sens, din multe puncte de vedere.

Când eram copil, nu ştiu de ce, dar aveam o oarecare greutate chiar şi numai să trec pe lângă cimitir. Îmi era frică de cimitir. Nici la înmormântări nu mergeam aproape niciodată, decât la rude. Însă îmi amintesc că mergeam cu plăcere doar când o însoţeam pe mama „la slujit”. În ajunul „slujitului la cimitir” ea făcea nişte colaci mari şi frumoşi. Îmi amintesc că lua 2-3 colaci, două ştergare foarte frumoase, multe fructe, lumânări şi, cu toate cumnatele, mergea  la cimitir. Mă lua şi pe mine în acea zi. Şi nu mi se părea cimitirul trist ca altă dată. Era multă lume. Nimeni nu plângea. Aşteptam cu răbdare multe minute să vină un preot şi la mormântul bunicului meu. Ţin minte acele zile ca pe adevărate sărbători.  Doar o data ştiu că a venit o ploaie puternică şi am plecat repede acasă.

Zilele acestea am fost iar la cimitir şi am retrăit clipele de care vă vorbeam. Dar acum, ca preot, văd cimitirul  cu alţi ochi. Are atâta frumuseţe, atâta încărcătură emoţională, atâta istorie! Chiar farmec, aş putea spune.

Ce se întâmplă, de fapt, la cimitir?

Mai întâi se trăieşte aici un act de credinţă: cred că cei care intră în cimitir, chiar dacă nu o spun, au în inimă şi în rugăciunea lor o convingere că morţii lor vor învia, că trebuie să ajungă în paradis.

În al doilea rând este moment de rugăciune: familia întreagă, adunată ca o coroană vie în jurul mormântului părinţilor, se roagă, împreună cu preotul, pentru cei dragi. Este impresionant să auzi un cor de 10 – 15 persoane care pronunţă răspicat, în jurul mormântului familiei, rugăciunea TATĂL NOSTRU.

Apoi la cimitir se trăieşte un moment de recunoştinţă.  Toţi suntem plini de datorii faţă de părinţii şi strămoşii noştri care sunt în mormânt. Poate, înainte de a muri, nu ne-am priceput, sau nu am avut ocazia să le mulţumim pentru tot ce ne-au oferit: viaţă, credinţă, fraţi. Poate nici nu ştim cui să-i mulţumim pentru acest lucru. Chiar mă întrebam în aceste zile: oare cui ar trebui eu să-i mulţumesc că m-am născut şi sunt catolic? Dar în aceste zile, prin prezenţa noastră la cimitir, prin rugăciunile şi pomenile noastre, noi le spunem tuturor un mare MULŢUMESC.

În al patrulea rând  prezenţa la cimitir este şi o faptă de caritate. Sunt atâţia răposaţi care nu mai au pe nimeni, sunt uitaţi de toţi. Sau au murit pe front şi nu au nici un mormânt Ori am văzut că foarte multă lume insistă în rugăciuni „pentru cei uitaţi” sau „pentru cei la care nu se mai gândeşte nimeni”. Oare câte suflete din purgator se bucură în aceste zile datorită rugăciunilor noastre?

În al cincilea rând la cimitir se creează frumoase şi emoţionante momente de comuniune. Fraţi şi rude se întâlnesc chiar la mormântul părinţilor. Poate, în alte zile, nu găsesc aşa motiv nobil să se întâlnească. Dar aici părinţii din mormânt sunt cei care îi adună. Şi aici se deapănă din nou frumoase amintiri de familie. Ba chiar de multe ori am auzit expresii: „Mama, înainte de a muri, a spus….” sau  „Vă amintiţi că tata ne repeta adesea….”. Repet, sunt momente pe care nu le putem trăi cu atâta intensitate în altă parte.

Dar cimitirul, în sine, este cea mai personală şi mai concretă carte de istorie. Noi toţi avem în spatele nostru o istorie proprie, o genealogie, nişte strămoşi. Nu am apărut dintr-o dată şi din senin în lume. Datorăm cuiva prezenţa noastră. Istoria noastră, genealogia noastră e dăltuită pe crucile din cimitir.

Acum câţiva ani a apărut monografia unui sat din Moldova. Un elev, originar din acel sat, care învăţa la Roman, găseşte, din întâmplare această carte. O răsfoieşte  şi pe o pagină vede scris numele străbunicului său. Nu vă imaginaţi cât de repede a alergat acasă ca să arate părinţilor marea descoperire. Poate numele bunicilor noştri nu sunt scrise într-o carte, dar sunt, sigur, scrise în cartea de istorie a cimitirului din sat. Şi nu e o istorie trucată, nu e o istorie interpretată, ci e una adevărată, concretă.

În alte ţări există multe sanctuare în care sunt venerate trupurile  diferitor sfinţi. Noi, în România, nu avem sanctuare cu trupuri de sfinţi, deşi sfinţi avem, poate, mai mulţi decât alţii, chiar dacă nu sunt declaraţi oficial. Ori această mulţime imensă de sfinţi ai noştri sunt în cimitire. De aceea, cimitirele sunt marile noastre sanctuare, unde odihnesc sfinţii noştri.  Are cineva curajul să afirme că cimitirul săracilor de la Sighet nu e un  adevărat sanctuar? Acest pământ, îmbibat cu sânge de martiri, e cel mai frumos  şi mai sfânt sanctuar al României! Cimitirele noastre, pline cu mărturisitori ai credinţei în vremuri grele, sunt sanctuarele cele mai dragi şi mai scumpe inimilor noastre.

Dacă nu aţi fost încă la cimitir, mergeţi şi vă umpleţi inimile şi sufletele de emoţie, de credinţă, de comuniune, de bucurie şi de har. Cimitirele sunt  adevăratele noastre sanctuare!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.