Meditaţie în faţa unui mormânt gol

0
353

(Predică ţinută în ziua de Paşte 2012 în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi, la liturghia de la ora 8.00)

cristos a inviat mormant golÎn ultimele zile am fost martorii unei adevărate minuni care s-a petrecut chiar sub ochii noştri. Este o minune care se repetă în fiecare an şi care, probabil tocmai pentru că se repetă, nu ne mai impresionează atât de mult şi nu ni se mai pare nimic ieşit din comun. Dar vă mai amintiţi cum arăta natura în luna februarie? Dealurile erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, pământul era îngheţat, dând impresia că este total lipsit de viaţă. Totul era rece, amorţit şi inert.

Dar în ultimele zile, printre razele soarelui şi picăturile de ploaie, s-a petrecut o adevărată explozie de viaţă: pajiştile au devenit verzi, iar din pământul îngheţat astă iarnă, a ieşit viaţa – flori de toate culorile care te cuceresc cu frumuseţea şi parfumul lor. În fiecare an ne putem convinge odată în plus de acest adevăr: puterea primăverii este mai puternică decât puterea iernii; viaţa pe care o vesteşte primăvara este mult mai puternică decât moartea pe care o aduce iarna.

Ce imagine frumoasă a învierii ne oferă natura!

În Vinerea Mare am retrăit misterul morţii şi înmormântării lui Isus. Era iarnă în mormânt. Dincolo de lespedea de piatră rostogolită la intrarea în mormânt nu mai era viaţă. Era ger, îngheţ, munţi de zăpadă acopereau trupul lui Cristos coborât în abisul morţii. Dar iarna s-a aşternut şi în inimile ucenicilor şi a celor care l-au cunoscut şi iubit pe Isus. Ei au trăit atunci o decepţie puternică. Probabil apostolii începuseră să se gândească deja la ceea ce vor face în viitor. Unii erau deja pregătiţi să se întoarcă la vechile lor meserii (ne amintim mai ales de cei doi ucenici care se îndreptau trişti spre Emaus – mergeau la casele lor). Nu trebuie să uităm că ei aveau multe aşteptări de la Cristos. Sperau ca el să se instaleze într-o zi ca rege al Israelului. La un moment dat chiar au început să se certe pentru locurile cele dintâi în viitoarea configuraţie politică a Israelului. Dar, iată, deznodământul nu a fost acesta. Totul s-a terminat cu un eşec. Dincolo de piatra de la mormântul lui Isus au îngropat şi planurile lor, aşteptările lor, speranţele lor. Nu le rămânea de acum decât să caute altceva de făcut în viaţă.

Dar, ne spune Evanghelia de astăzi, ceea ce credeau ei că s-a terminat, abia acum avea să înceapă cu adevărat: Maria Magdalena merge la mormânt şi găseşte piatra dată la o parte. Aleargă la ucenici şi le dă de veste. Atunci Petru şi Ioan se pun şi ei în mişcare şi aleargă spre mormânt. Ioan aleargă mai repede şi ajunge primul, se apleacă spre mormânt şi vede „florile primăverii” care a sosit peste omenirea căzută pradă morţii. „El a văzut şi a crezut”, ne spune Evanghelia. A văzut că Isus nu era acolo şi a crezut că a înviat, că trăieşte, că este viu.

Este posibil ca o piatră mare să fie rostogolită şi asupra vieţilor noastre, o piatră mare care ne ţine închişi, izolaţi, care nu ne permite să vedem mai departe, să ne facem planuri şi speranţe pentru viitor. Piatra rostogolită la mormântul lui Isus este un simbol al pietrelor care se rostogolesc adesea asupra noastră, care ne aruncă în abisul descurajării, al tristeţii, fără speranţe şi idealuri de la viaţă. Piatra este incapacitatea de a avea sentimente profunde şi intense care să ne descopere adevărata frumuseţe a vieţii; piatra este frica de propria vulnerabilitate, astfel încât ajungem să ne închidem în noi înşine şi să ne închidem bucuriei de a comunica şi a împărtăşi necazurile noastre cu cei de lângă noi; piatra este frica noastră de viitor; piatra este golul pe care ni-l provoacă faptul că nu am descoperit încă un sens pentru viaţa noastră şi ne târâim mereu amăgindu-ne cu lucruri superficiale; piatra este durerea pe care ne-a provocat-o moartea unei persoane dragi care nu mai este lângă noi, lăsând un gol imens în inima noastră; piatra este răceala şi singurătatea pe care o resimţim atunci când nu mai avem lângă noi o persoană cu care să vorbim şi să împărtăşim durerile şi problemele noastre; piatra este crucea suferinţei pe care o poartă mulţi oameni astăzi şi care îi ţine imobilizaţi în casă sau într-un pat de spital; piatra este teama de moarte, de ceea ce ne aşteaptă, de ceea ce va să vină…

Câte din aceste pietre nu sunt adesea rostogolite asupra vieţilor noastre?!

Iată de ce sărbătoarea Învierii Domnului reprezintă, înainte de toate o invitaţie puternică de a merge spre mormântul gol. Dar nu de a merge oricum, ci de a alerga cât ne ţin picioarele credinţei noastre. Dacă vom merge agale, dacă vom merge fără nici o speranţă, fără nici o perspectivă, e posibil să nu vedem nimic. Trebuie să alergăm. Toate personajele din Evanghelia de astăzi aleargă, se întrec în alergarea lor. Şi noi suntem chemaţi să alergăm spre mormânt pentru că acolo s-a întâmplat ceva: piatra cea mare rostogolită la mormântul Domnului a fost dată la o parte. Asupra întunericului morţii din mormânt a răsărit o lumină mare. Şi odată cu piatra cea mare de la mormântul său, Isus a dat la o parte şi pietrele din vieţile noastre. În faţa Învierii Domnului toate pietrele se sfărâmă, pentru că învierea ne oferă adevăratul sens al vieţii noastre; învierea ne spune că Isus este viu şi astăzi şi prezent în singurătatea şi în suferinţele noastre; învierea lui Isus ne spune că nu trebuie să disperăm în faţa morţii, a morţii celor dragi nouă sau a propriei noastre morţi, pentru că dincolo de moarte nu este neantul, nimicul, ci este viaţa. Cristos a inaugurat o realitate nouă pe care o vom experimenta şi noi.

Da! Toate pietrele au fost date la o parte de către Cristos prin învierea sa. Dumnezeu a făcut să răsară din nou asupra noastră soarele speranţei, al vieţii, al bucuriei.

Dar, pentru a vedea la mormânt minunea şi a ne bucura de roadele ei, avem nevoie de un gest concret şi simplu pe care l-a făcut Ioan, dar nu l-a făcut Petru, şi, probabil, tocmai de aceea ne spune Evanghelia că „el a văzut şi a crezut”. Care este acest gest? În momentul în care a ajuns Ioan la mormânt, am ascultat astăzi, el s-a aplecat asupra mormântului. Acest gest l-a făcut doar apostolul Ioan, nu şi Petru. Acesta din urmă a ajuns la mormânt, a intrat şi a văzut; în schimb, Ioan „aplecându-se, a văzut”.

A te apleca asupra mormântului gol este un act de umilinţă, de smerenie. Înseamnă a îngenunchia în faţa realităţii inaugurate de Cristos prin Învierea sa. Apostolul Ioan era disponibil, pregătit să renunţe la ideile sale, la gândurile sale şi să îmbrăţişeze noutatea, schimbarea adusă de realitatea învierii. Era pregătit să creadă, pentru că s-a umilit, s-a aplecat în faţa mormântului. Cu siguranţă în Vinerea Mare a spus şi el ca toţi ceilalţi: „Totul s-a terminat”. Dar acum, aplecându-se asupra mormântului gol, el pare să spună: „Nu s-a terminat totul. S-a întâmplat ceva”.

Aceasta este atitudinea pe care trebuie să o adoptăm şi noi: să alergăm spre mormântul gol şi să îngenunchiem în faţa lui, pregătiţi să primim realitatea învierii care ne va schimba în profunzime modul nostru de a gândi şi de a acţiona.

Se povesteşte că odată un maestru a arătat discipolilor săi un trandafir şi le-a cerut să spună ceva despre el. Unul dintre discipoli a făcut atunci un discurs filozofic despre această floare; un altul a compus o poezie despre trandafir, iar un altul a compus un poem despre aceeaşi plantă. Dar discipolul pe care îl iubea maestru, s-a apropiat de floare a privit-o şi a început să zâmbească fără să spună nimic. Apoi a închis ochii şi a continuat să privească spre floare. „El este singurul care a văzut trandafirul”, a spus atunci maestrul.

O astfel de vedere, de simţ al credinţei ni se cere şi nouă astăzi. În faţa mormântului gol nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să priveşti, să admiri şi să te minunezi; să plângi de bucurie pentru tot ce a făcut Dumnezeu din iubire faţă de tine. Să plângi de bucurie pentru că totul s-a schimbat odată cu Învierea Domnului… Absolut totul. Creştinul care crede în înviere are un stil de viaţă nou. Vede în cel de lângă el, nu un concurent, ci un frate, un însoţitor în pelerinajul pe care îl facem împreună spre veşnicie.

Un creştin care suferă ştie că şi Isus a suferit pentru oameni şi că suferinţa sa, unită cu suferinţa lui Cristos, se poate transforma în mijloc de mântuire al fraţilor. Şi mai ştie că, în mijlocul suferinţei sale, este prezent Cristos cel viu care oferă alinare şi curaj în încercări.

Creştinul care se căsătoreşte ştie că încheie cu partenerul său, nu o legătură pentru o lună sau un an, ci pentru toată viaţa, pentru toată veşnicia.

Creştinul care crede în înviere priveşte altfel pe cei dragi care au răposat, pentru că ştie că nu i-a pierdut, ci că îi va regăsi în Dumnezeu.

Un creştin care crede cu adevărat în înviere priveşte altfel însăşi viaţa şi moartea sa: ştie că el este destinat unui proiect al lui Dumnezeu care depăşeşte această viaţă, şi, prin urmare, nu poate trăi oricum, ci în iubire şi slujire.

Iată, totul s-a schimbat odată cu Învierea lui Isus. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să alergăm la mormânt, să îngenunchiem în faţa lui şi să începem sărbătoarea. Să-l lăsăm pe Cristos cel viu să spargă pietrele descurajării noastre şi să ne deschidem inimile pentru a primi speranţa învierii lui. Să ne înveşmântăm cu haina bucuriei pe care să o ducem tuturor fraţilor noştri. Amin.

Cristos a înviat!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.