Totdeauna am visat să-i scriu lui Dumnezeu, dar n-am vrut niciodată să încerc. Am fost, fără îndoială, prea decepţionat când, copil fiind, îi scriam lui Moş Crăciun şi nu primeam nimic din ceea ce-i cerusem. Scrisorile mele erau fără cusur şi stilul meu impecabil. De aceea, cu puţin noroc şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de ce n-aş fi găsit cuvintele pe care Dumnezeu le aşteaptă de la creaturile sale dacă i-ar fi plăcut să mă pun pe treabă?
Dar, dacă ne gândim bine, este oare rezonabil să i te adresezi cuiva care nu are drept adresă decât firmamentul şi stelele? Şi ce s-ar fi întâmplat cu biata mea scrisoare în mijlocul acestor milioane de saci de scrisori expediate acolo sus zi şi noapte fără nici o nădejde că primirea lor va fi confirmată?
Departe de mine totuşi gândul – ferească-mă Dumnezeu! – că Dumnezeu le-ar răspunde arareori celor care-i scriu. Numai că vocea lui este atât de îndepărtată încât ea nu poate fi auzită de toată lumea. E nevoie de tăcerea sfinţilor pentru ca ea să fie perceptibilă păcătoşilor ca noi. Prea multe zgomote ne învăluie, un vuiet prea puternic de valuri ne asurzeşte, pe marea dezlănţuită care ne duce cu ea, pentru ca fie şi cel mai mic ecou din ea să ajungă să coboare până la minusculele noastre urechi.
Şi apoi, dacă m-aş hotărî să-i scriu Atotputernicului, ce aş putea să-i spun despre persoana mea şi el să nu ştie? Nu poate el, oare, în orice clipă, să deschidă uşa subconştientului meu, de vreme ce are cheia? Nu vede el dinainte tot ceea ce degetele mele febrile vor scrie în mai puţin de o secundă? Nu ştie el de multă vreme tot ceea ce – să mă ierte Dumnezeu! – eu n-aş îndrăzni să le mărturisesc nici sfinţilor lui?
Totuşi, Dumnezeu mi-e martor că mi-am dorit de multe ori să mă aştern pe scris şi să spun, de exemplu: „Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat şi mie un locuşor pe Arca ta, alături de toţi cei pe care îi iubesc, cei vii şi cei morţi. Îţi mulţumesc pentru cerul albastru, pentru soare, pentru florile din grădină, pentru frumoasa mea ţară, pentru fiecare zi pe care mi-o dăruieşti. Pentru că nu m-ai aruncat încă peste bord cu piatra păcatelor mele atârnată de gât.
Şi îţi mai mulţumesc că m-ai inspirat să-ţi scriu aceste câteva cuvinte de recunoştinţă faţă de tine, pe care ţi le voi putea, mai devreme sau mai târziu, înmâna chiar acasă la tine. Te mai rog să-i transmiţi gândurile cele mai respectoase doamnei Mamei Tale, care, din câte ştiu, binevoieşte să aibă în grijă şi să se milostivească – mulţumescu-ţi ţie, Doamne – de toate scrisorile celor aflaţi în suferinţă”.
Semnează credinciosul şi devotatul tău slujitor,
un tânăr ce vrea din toată inima să creadă în tine.
