„Părinţii mei sunt ocupaţi doar ca să-şi mănânce «ficaţii», unul altuia, de dimineaţă până seara, iar eu se pare că nu exist în viaţa lor”, aşa a răspuns zilele acestea o adolescentă care a fost întrebată de ce este mereu tristă şi rebelă.
Fiecare dintre noi trăim sau vedem asemenea situaţii, mai mult sau mai puţin grave. Mulţi ne întrebăm: „Oare care să fie acele motive care pot ţine astăzi familia împreună: soţii între ei, părinţii şi copiii?” Mă refer aici la acele motive care pot influenţa depăşirea conflictelor prin asumarea unei gândiri mature, care să ducă apoi la evitarea multor neînţelegeri, capricii, orgolii sau egoisme de tot felul.
Iată o mică listă a factorilor care pot ajuta familia să reziste împreună, fără pretenţia de a epuiza toate posibilităţile existente: prietenia, capacitatea de a gestiona micile schimbări şi gestionarea timpului.
Prietenia nu înseamnă că poţi pretinde să locuieşti în mintea celuilalt, dar nici să ai două vieţi paralele, care să aibă fiecare secretele ei. Vorbim aici despre respect, încredere, solidaritate, iertare. Eu şi celălalt, deşi suntem două realităţi diferite, ne acceptăm având la bază cel mai profund respect. Într-o familie creştină prietenia este atât de specială, încât fără respect, nici nu s-ar putea concepe.
Eu trebuie să fac orice pentru ca familia să dureze: Am plecat la drum convins că căsătoria creştină este o promisiune care durează pentru totdeauna, deci trebuie să o fac să funcţioneze atât cât îmi stă în putinţă mie. Desigur cine încearcă doar o probă, „să văd dacă funcţionează”, construieşte pe nisip. E ca şi cum ai cumpăra o garsonieră care ar trebui să dureze toată viaţa, dar pe parcurs îţi dai seama că apar probleme şi trebuie reparată, modificată, întreţinută etc. Dacă ai şti că poţi să-ţi permiţi s-o schimbi cu un apartament, a-i face-o imediat, dar cum nu eşti convins că ai resursele necesare, accepţi situaţia şi cauţi s-o înfrumuseţezi aşa cum este.
Dacă familia este zidită pe stâncă, cu toate reparaţiile inerente, cu munca de întreţinere, merge înainte. Dar dacă este construită pe nisip, se deteriorează, totul devine rutină şi va exista mereu riscul ca fiecare să plece pe drumuri paralele, mereu nesigure.
În familie nu se poate calcula cât dau şi cât primesc, şi aceasta chiar dacă societatea în care trăim ne determină să facem totul conform principiului „do ut des”, „îţi dau, dar îmi dai”.
Pe de altă parte, în viaţa de căsătorie nu pot să fac eu mereu primul pas, m-aş simţi folosit şi într-o zi aş putea „răbufni”, ceea ce pentru sănătatea familiei ca atare ar fi neplăcut. Cu toate acestea, oare care dintre mame aşteaptă „plată” de la copilul pe care l-a alăptat, îngrijit sau îmbrăţişat? În familie, nu doar unul dă sau primeşte, amândoi dau şi amândoi primesc, şi aceasta fără unităţi de măsură.
Capacitate de gestionare a schimbărilor partenerului şi a mea este un alt proces care face familia să meargă înainte, în ciuda faptului că poate să durează toată viaţa. Există posibilitatea de a râde împreună, de a împărtăşi aceleaşi valori, de a se ruga împreună, de a avea aceleaşi obiective, de a avea nevoie de timp ca să se înţeleagă intimitatea personală, de a găsi soluţii pentru problemele familiare. Acestea şi alte posibilităţi cer o perioadă nelimitată de timp. Se creşte împreună mai ales în ceea ce priveşte adaptarea la nevoile celuilalt, în special în perioadele critice care privesc începutul vieţii de familie, ca şi problemele care pot să apară odată cu înaintarea în vârstă a soţilor.
Necesitatea de a „găsi” timp. Există riscul ca odată cu schimbările inerente ale vieţii din familie să se piardă din vedere importanţa „celuilalt”. În acest sens este necesar să se găsească momente pentru a fi împreună, ei doi, doar ei doi. Uneori ajunge şi un sfârşit de săptămână pentru a se regăsi, dar trebuie căutat, în ciuda deselor afirmaţii: „Nu mai am timp!”
Pentru a fi împreună este nevoie ca soţii să se educe, să accepte schimbările, să trăiască între ei cea mai frumoasă imagine a Iubirii lui Dumnezeu.
Fericitul papă Ioan al XXIII-lea povesteşte că într-o noapte, fiind preocupat cu toate lucrările conciliului, nu a reuşit să doarmă, de aceea dimineaţa devreme a deschis fereastra biroului său care dădea spre Piaţa „Sfântul Petru” şi a văzut doi tineri care se îmbrăţişau: „De unde au venit?” se întreabă papa. „Nu contează”, răspunde singur. „Este oricum un semn că iubirea există!” Şi-şi continuă ziua cu mult spor.
Semnul există şi pentru noi. Semne sunt la tot pasul. Să ne continuăm și noivocația proprie cu mult curaj și entuziasm.
Familia Iosif şi Eugenia Dămătăr
