Aş începe cu două întrebări: Dumneavoastră l-aţi descoperit pe Isus, în adevăratul sens al cuvântului? Dacă da, atunci cum l-aţi descoperit, cine a fost acel Filip sau Andrei care v-au dus până lângă Isus?
Am pus acest întrebări deoarece scenariul duminicii de azi porneşte tocmai de la întrebarea şi căutarea unor străini. Ei reuşesc să ajungă la Isus prin doi oameni, dar mai mult, doi apostoli.
Dar să întrăm în atmosfera momentul evocat pentru înţelege şi cuvintele lui Isus, care nu sunt nici simple, nici uşor de înţeles.
Ne aflăm imediat după drumul Floriilor. Mulţimi imense de oameni veniţi la sărbătoare. Mulţi veniţi chiar de departe, greci (adică evrei care trăiau în diaspora). Probabil nu puteau veni chiar în fiecare an, şi nici nu cunoşteau multe despre Isus. Acum au auzit ceva, după evenimentul intrării lui Isus. Poate cineva le-o fi vorbit şi despre minunile sale. De asemenea, au simţit şi tensiunea pe care o provocau zvonurile că Isus ar fi căutat, şi ar fi în pericol de moarte.
Să mai spunem că ei au venit aici din motive profund religioase: au venit să-l adore pe Dumnezeul cel adevărat. Aceşti greci, în felul în care îi prezintă Ioan, ne devin chiar foarte simpatici: e o cerere, e o întrebare aşa naturală, şi totdeauna, aceşti oameni, cu o dorinţă de a şti, asemenea unui copil, ne devin dragi. Ei voiau nu doar să-l vadă, dar să-l întâlnească, să-i vorbească.
În urma cu ceva timp un coleg de-al meu celebra undeva o liturghie de început de an şcolar. La ofertoriu a venit un grup de copii purtând fiecare câte ceva în mână. Printre ei era şi unul de la grădiniţă de vreo patru – cinci anişori. Purta în mână o lumânare.Îi dă părintelui lumânarea. Apoi, cu o naturaleţe copleşitoare şi, fără să se sfiiască, îl întreabă pe preot: „Dar pe tine cum te cheamă?” Părintele a rămas parcă fără cuvinte în faţa unei asemenea banale şi totuşi curajoase şi sincere întrebări. I-a spus simplu: „Pe mine mă cheamă părintele Mihai.” Dar a rămas marcat de întrebare. Părintele a venit acasă şi ne-a povestit întâmplarea. Ascultându-l, parcă toţi l-am îndrăgit pe acest copilaş, fără să-l fi văzut vreodată, pentru naturaleţea lui. Mai apoi am povestit şi eu altora acest episod. Şi încă cu mare plăcere am făcut din acest copilaş un erou. Oare de ce? Pentru că în acest copilaş domnea simplitatea, sinceritatea, coerenţa şi naturaleţea, virtuţi unanim apreciate. Lui nu i-a fost frică de nimic. Nici măcar nu s-a gândit: „Oare ce-o sa zică lumea?” Prin gestul şi întrebarea copilaşului vedem parcă afirmaţia lui Isus: „De nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”
Cam aşa mi-i imaginez şi pe aceşti oameni la Ierusalim.
Şi mai e ceva: aceşti greci puteau să nu întrebe, puteau să rămână pasivi. Însă a căuta, a întreba, a te interesa este un semn pozitiv. Cineva spunea: vai de cei care nu au întrebări, vai de cei autosuficienţi, vai de cei care ştiu totul, mai ales în materie de credinţă!
Un predicator afirma: „Autosuficienţa este cel mai mare izvor de ateism, deoarece omul nu mai are nevoie de nimeni şi nimic, el rezolvând totul singur! Nu mai are nevoie nici de Dumnezeu.”
Azi în faţa acestor simpatici străini, am putea să ne întrebăm: de câte ori m-am interesat, în mod sincer de Isus? Cred oare că îl cunosc destul de bine pe Isus? La cine merg să mă lămuresc când am neclarităţi de credinţă?
Un preot italian povesteşte un fapt din Noaptea de Crăciun. Biserica deja era mai aglomerată ca de obicei pentru liturghia de noapte. Pentru a mai obţine câteva locuri libere în bănci, a adunat copii pe scăunele mai mici în altar. Erau copii care stăteau cu faţa spre iesle lui Isus, dar erau şi câteva locuri mai în spatele ieslei. O fetiţă, cu ochii ageri, şi foarte prezentă la tot ce se întâmpla, este invitată să meargă să se aşeze pe o bancă mai în spate, cu alţi copilaşi. „Nu pot, spune ea cu tărie şi curaj, vreau să-l văd pe Isus!”
M-am gândit atunci: o, ce răspuns! M-a uimit răspunsul acelei copile şi am rămas marcat de această afirmaţie mai multe zile după aceea. Probabil acea fetiţă a fost cea mai prezentă la celebrarea acelei nopţi. Plăcerea şi bucuria ei era SĂ-L VADĂ PE ISUS. Două lucruri mi-au venit în minte. Prima ar fi: cât de adevărată este replica lui Isus „dacă nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Iar a doua: cât de drăguţi au fost grecii veniţi la Ierusalim care l-au rugat pe Filip: „Domnule, am vrea să-l vedem pe Isus”.
Mai departe, în evanghelie, interlocutor este Filip, un apostol. Nu cred că e întâmplător. E posibil, că au mai întrebat şi pe alţii, dar poate de frică le-au întors spatele, fără răspuns. Dar Filip, le dă atenţie. Pentru ca să fie credibil îl ia şi pe Andrei. Şi fără cuvinte, îi conduce la Isus. Şi Isus, bucuros că mai sunt şi persoane care îl caută, (nu numai care îl acuză), începe un discurs admirabil: „A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului.”
O biblistă franceză, Marie Noëlle Thabut, spune că „pelerinii veniţi să-l adore pe Dumnezeu, la templu, cu ocazia Paştelui, doreau să se apropie de Isus. Dar ei nici nu îşi dădeau seama că împlineau cu adevărat un act de adoraţie prin întâlnirea cu Isus. Ei nu conştientizau suficient acest lucru. Dar Isus le iese în întâmpinare «A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului.» Grecii, prin căutarea lor, îl glorifică, recunoscându-l pe Isus ca cel pe care trebuie să-l caute şi astfel ei devin adevăraţi adoratori ai săi.”
Pentru mentalitatea noastră, gloria, prestigiul aureola, aparţin unei celebrităţi, căreia lumea îi recunoaşte importanţa. Însă în Biblie GLORIA lui Dumnezeu înseamnă PREZENŢA sa (ca la tufişul care ardea în pustiu, unde Dumnezeu se descoperă). Aşadar, cuvântul spus grecilor „Tată, preamăreşte numele tău!” se poate traduce „Tată, fă-te cunoscut, descoperă-te aşa cum eşti, revelează-te ca un Tată iubitor, care ai încheiat cu omenirea o alianţă de iubire.” Am mai putea face o legătură cu invocaţia din Tatăl nostru: „Sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta” care, în alţi termeni ar putea suna aşa: „Tu să fii recunoscut ca un Dumnezeu al iubirii şi să vie împărăţia ta de iubire!”
Şi pentru a-i linişti pe greci, care auziseră probabil şi despre pericolele care îl pândeau pe Isus, precum că ar fi în pericol de moarte, el spune: „Adevăr, adevăr vă spun că, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare, aduce mult rod.”
Pentru noi, cei care trăim după evenimentul învierii lui Isus, e uşor de înţeles, dar pentru ascultătorii lui Isus, aproape imposibil. Dar nu va trece mult timp şi va veni şi momentul când aceasta afirmaţie va fi înţeleasă: va veni timpul martirilor. Vor fi convinşi cei care nu vor evita să-şi dea viaţa pentru a obţine viaţa adevărată: Sf. Ştefan, Sf. Iacob, toţi apostolii, toţi martirii primelor 300 de ani ai creştinismului. Tertulian, bazându-se pe afirmaţia lui Isus din evanghelia de azi va spune: „sângele martirilor este sămânţa creştinismului“. Aşa au înţeles toţi cei care au ştiut să jertfească sânge şi viaţă numai pentru a nu pierde adevărata viaţă.
Am putea explica toate jertfele credincioşilor şi clericilor care au suferit şi au murit pentru credinţă, pentru Biserică şi pentru Cristos în perioada comunistă? Am putea înţelege, fără evanghelia de azi jertfa Episcopului nostru martir, Anton Durcovici? Fără evanghelia de azi am avea noi motiv să trecem peste suferinţe cu fruntea sus, ştiind că după suferinţă şi cruce vine învierea?
Important pentru această duminică ar fi să rămânem oameni ai întrebărilor. Dacă vom avea întrebări de pus lui Isus, cu siguranţă, vom primi răspunsuri admirabile, aşa cum au primit grecii. Postul mare ar trebui să ne facă mult mai căutători ai lui Cristos, şi să ne scoată din autosuficienţă şi rutină, să nu mai avem impresia că ştim chiar tot. Isus este inepuizabil şi de aceea fascinează sufletele mari, sufletele căutătoare, sufletele care nu se mulţumesc cu paleative, care nu se mulţumesc cu puţin.
Vreau să închei cu un exemplu de căutare, dar şi de găsire a lui Dumnezeu. Vă spune ceva numele Luciano Rispoli?
Este unul din monştrii sacri ai televiziunii italiene, deşi are 76 de ani, care s-a convertit totalmente şi a devenit un practicant excepţional. Este considerat inventatorul adevăratului talk show în Italia. Întrebat de un jurnalist care este aşteptarea lui în faţa morţii, el a răspuns: „S-ar putea spune că întrebarea este una banală şi generică, dar nu este. Fiecare dintre noi trebuie să ne facem conturile cu acest eveniment, care va veni mai degrabă sau mai târziu.” Aşadar, vă înspăimântă, a întrebat reporterul? „Nu. E adevărat că am avut o tinereţe destul de mondenă, dar acum am înţeles un lucru: că a crede într-o existenţă finită este foarte înjositor pentru om. Este extraordinar pentru om să se raporteze şi să creadă în transcendent. Eu însumi am omis să reflectez aceasta, dar acum cred cu tărie că dincolo e viaţă, că nu totul se sfârşeşte aici pe pământ.
Şi să mai spun că nu sunt un credincios bigot: şi chiar vă rog să spuneţi tuturor: Rispoli a descoperit credinţa!”
Ne mai despart doar două săptămâni până la Paşti: prin liturghie, prin rugăciune Calea Crucii, prin lectura Pătimirii lui Isus, printr-o lectură sacră să-l căutăm pe Isus.
Parcă vă întrebam la început: Dumneavoastră l-aţi descoperit pe Isus, în adevăratul sens al cuvântului? Dacă da, să fim şi noi Filipi care poartă lumea de azi la Isus, la acel Isus care fascinează prin ceea ce spune şi prin ceea ce oferă: ÎNVIEREA!
