Iartă–ne…, precum iertăm şi noi! (Duminica a XXIV-a)

0
686

(Lecturi: Sirah 27,30; 28,1-7; Romani 14,7-9; Matei 18,21-35)

Lecturile din această duminică ne vorbesc despre iertare. Deja cu două secole înainte de venirea lui Cristos, Ben Sirah scria: „Supărarea şi mânia, iată două lucruri dezgustătoare de care se lasă stăpânit cel păcătos”. Autorul denunţă răzbunarea şi recomandă iertarea. Da, dar cum poţi ierta pe cineva care ţi-a distrus viaţa şi reputaţia? Cum poţi ierta pe cineva care a cauzat moartea unui membru al familiei tale? În unele ţări, grupuri de oameni se fac vinovaţi pentru moartea unor familii întregi. Cum să-i ierţi? Astăzi ne amintim şi de atentatele de pe 11 septembrie din America… Cum îi pot ierta familiile victimelor de atunci pe cei care au pus la cale şi au realizat un astfel de plan criminal? Cum poţi ierta în astfel de situaţii? Este o întrebare foarte dificilă…

Chiar dacă pare imposibil, exact despre acest lucru ne-a vorbit Evanghelia pe care tocmai am proclamat-o. Este foarte clar ceea ce ne cere Isus. Isus nu tolerează nici o concesie în această privinţă. Petru credea că este foarte generos dacă iartă de „şapte ori”. Cifra şapte desemnează o anumită perfecţiune. Răspunzând printr-un multiplu de şapte, Isus spune că iertarea trebuie să fie nelimitată.

Este adevărat, porunca de a acorda iertarea celui care ne-a făcut rău pare să fie puţin deplasată… Dar Dumnezeu, pentru a pregăti poporul său pentru această porunca, a urmat mai multe etape. Mai întâi a fost Legea lui Moise care recomanda să se evite răzbunările excesive. Cunoaştem cu toţii Legea Talionului: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. A fost o invitaţie de a se limita răzbunarea. Mai târziu, în secolul al II-lea înainte de Cristos, s-a făcut un progres semnificativ, aşa cum am ascultat în prima lectură: „Iartă aproapelui tău răul pe care ţi l-a făcut şi atunci, când te vei ruga, ţi se vor ierta păcatele”.

Iertarea nu este deloc simplă…, dar este absolut esenţială; Isus a plasat această cerere şi în rugăciunea Tatăl nostru: „… şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Da, dar să ne gândim la cazuri extreme: un tată al cărui fiu a fost nenorocit pentru toată viaţă prin complicitatea unui om… Omeneşte vorbind, este imposibil să ierţi în astfel de momente. Tocmai de aceea, trebuie să ne amintim mereu că iertarea pe care Dumnezeu ne-o oferă depinde de iertarea pe care o oferim noi celor care ne-au greşit. Dumnezeu este cel care ne susţine şi ne ajută să oferim necondiţionat acest gest de iertare.

Parabola Evangheliei de astăzi ne poate ajuta şi mai mult să înţelegem cum stau lucrurile. Ea ne-a vorbit despre un servitor care datorează stăpânului său o sumă uriaşă: zece mii de talanţi, ceea ce reprezenta atunci şaizeci de milioane de monede de argint. Această sumă exorbitantă vrea să sublinieze gestul minunat de iertare al stăpânului. Această parabolă ne spune că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem nişte datornici. Păcatele noastre sunt o datorie enormă pe care o avem de plătit. Cum o putem plăti? Nu este nevoie… Dumnezeu nu este o bancă ce monitorizează datoriile şi dobânzile neachitate. Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu, o mare parte din datorie ne este iertată…

Dacă Dumnezeu se comportă astfel cu privire la oameni, cum ar putea ei să refuze să ierte? Încă o dată spun, acest lucru este dificil şi dureros. Dar exemplul din parabolă ne poate ajuta şi stimula să mergem pe drumul iertării. Iertarea oferită şi primită este un lucru extraordinar. Cel ce o primeşte este capabil să „reînvie” prin puterea iertării. Din păcate, prea mulţi oameni rămân furioşi până la moarte. Aceştia privesc mereu spre trecut şi nu le oferă celor care au greşit nici o şansă pentru a restabili pacea. Să ne gândim bine: dacă vom păstra mereu ranchiună şi ură în suflet, dacă vom căuta răzbunarea, ce vom obţine? Nu vom face decât să săvârşim în continuare răul şi să favorizăm creşterea în noi a urii şi a suferinţei, a neliniştii. „Trebuie să iertăm, spunea Edmond Michelet celor care au fost condamnaţi şi trimişi în lagărele de concentrare; aceasta este singura atitudine care se potriveşte creştinilor”.

Ofensa unui frate ne doare foarte mult. Dar ea este nimica toată în comparaţie cu păcatele noastre în faţa lui Dumnezeu. O sută de euro pe care mi-i datorează un frate sunt nimic în comparaţie cu 60 de milioane pe care îi datorez eu lui Dumnezeu.

Sfârşitul parabolei pare să contrazică ceea ce s-a zis despre iertarea fără limite a stăpânului, a lui Dumnezeu. Dar, de fapt, nu Dumnezeu este cel care refuză iertarea. Este tocmai omul cu inima împietrită cel care rămâne insensibil şi nerecunoscător faţă de iertarea pe care a primit-o de la Dumnezeu.

În sacramentul Spovezii este prezent Dumnezeu, care reînnoieşte harul Botezului. El este gata să ne reprimească în familia sa cu braţele deschise, asemenea unui tată iubitor. Iertându-ne păcatele, Dumnezeu îşi arată din nou milostivirea sa. Iertarea sa ne oferă o inimă nouă şi ne învaţă să iubim. Isus cel înviat repune în noi Duhul său care este menit să vindece fraternitatea dintre noi.

Astăzi, Doamne, îţi oferim disponibilitatea noastră de a ierta. Prin Euharestie, vino şi ajută fragilitatea noastră! Dă-ne puterea şi curajul de a iubi ca tine şi de a ierta asemenea ţie! Amin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.