Semne de slăbiciune

Reflecţia autorului Cărţii Înţelepciunii, din care am citit un pasaj astăzi, mi-a atras atenţia în mod special. Am putea rezuma reflecţia lui într-o singură frază: dacă eşti slab, vei avea întotdeauna tendinţa de a reprima pe cei care încearcă să-ţi facă rău; din contra, dacă eşti puternic – aşa cum Dumnezeu este puternic – vei judeca cu indulgenţă şi vei gestiona situaţia mult mai uşor. Este un sentiment comun: acesta este rodul experienţei. Atât experienţa noastră personală, cât şi experienţa unei comunităţi (în familii, state, rase). Cel mai puternic este cel care judecă cu indulgenţă; pe de altă parte, este un semn de slăbiciune să vrei să pedepseşti tot timpul. Exemple? Un preşedinte american care declara, după atacurile teribile de la 11 septembrie 2001, că vrea să distrugă prin orice mijloace „forţele răului”. Rezultatul: un război sângeros şi un conflict care a paralizat Irakul.

 

Un alt exemplu: un copil nevinovat este ucis într-o localitate, şi, totodată, un ministru care declară că vrea să cureţe un cartier şi să dezrădăcineze din el toţi huliganii! Credeţi că acestea sunt semne de putere?

 

În orice caz, aceasta este o tendinţă naturală a spiritului uman, aceea de a dori să smulgă buruienele pentru a rămâne doar grâul curat. Este ca şi cum noi am fi grâul cel bun, iar ceilalţi ar fi buruienele care trebuie înlăturate pentru că nu ne permit să creştem aşa cum trebuie. Îmi veţi spune, bine-înţeles, că este firesc şi normal să ştim să ne apărăm, altfel ne vom transforma în victime şi în exploataţi. Sunt de acord! Sincer, nu ştiu cum aş face dacă aş fi fost un şef de stat sau dacă aş fi avut de gestionat situaţii de conflict. Dar eu, pe de altă parte, ştiu că este un semn de forţă şi de măreţie a sufletului să încerci, cel puţin, să îi înţelegi pe ceilalţi, să arăţi indulgenţă faţă de toţi.

Grâu şi neghină

Oricum, am ajuns deja în inima învăţăturii lui Cristos. Nu doar că nu recomandă să-i judeci pe ceilalţi, dacă nu vrei să fii judecat, dar vorbeşte chiar despre iertare, nu de şapte ori, ci de şaptezeci şi şapte de ori câte şapte; de asemenea, vorbeşte despre angajamentul de fi „desăvârşit, precum Tatăl nostru ceresc desăvârşit este”, el care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi.

Dar nu ar putea spune cineva: nu este oare o problemă, din moment ce răul există şi prosperă în lumea noastră? Asemenea servitorilor din parabolă, noi îi putem spune lui Dumnezeu: „Nu ai semănat tu seminţe bune în ţarina ta? De unde vine atunci această neghină?” La această întrebare, care poate fi şi a noastră, Isus răspunde astfel: „Un duşman a făcut aceasta”. Ce vrea să spună Isus prin aceste cuvinte?

O simplă observaţie: un duşman este un termen vag, ca şi cum el nu s-ar identifica cu autorul răului. Desigur, primele generaţii creştine, recitind parabola, au înţeles că Isus se referea la Satana ca fiind acest duşman. Dar fiecare dintre noi facem această experienţă în fiecare zi: nu poţi să împarţi lumea în două (aceştia sunt buni şi aceştia sunt răi). Binele şi răul, grâul şi neghina sunt în fiecare dintre noi. Putem spune chiar că ambele cresc în noi şi, în acelaşi timp, că nu a sosit încă momentul când să eliminăm buruienele. Aceasta va fi ziua recoltării, ziua sfârşitului lumii. Între timp, trebuie „să ne descurcăm”.

Învingeţi răul cu binele

Pasivitate? Nu sunt de această părere. Resemnare? Desigur că nu. Atunci? Există o luptă la îndemâna noastră şi, înainte de toate, în noi. Această luptă este rezumată într-o frază: „Învingeţi răul prin bine”! (Romani 12: 21). Există, într-adevăr, o luptă pe care fiecare dintre noi poate şi trebuie să o ducă mai întâi cu sine însuşi: dacă, de exemplu, respingem gândurile de gelozie, de invidie, dispreţul faţă de ceilalţi; dacă vom învăţa să nu înaintăm judecăţi pripite despre ceilalţi şi vom renunţa la orgoliu şi mândrie. Şi această luptă este valabilă şi în relaţiile noastre cu ceilalţi: a arăta grandoarea sufletului primindu-i pe ceilalţi, căutând să-i înţelegi, văzând în el toate aspectele pozitive care există şi promovând tot ce este bun în el. Mai presus de toate, această luptă constă în puterea de a ierta.

Această bătălie pe care Cristos ne invită să o purtăm în noi înşine şi în relaţiile noastre interpersonale, este lupta pe care trebuie să o promovăm în umanitatea noastră. Războaiele, violenţa – sunt ineficiente; nu au rezolvat niciodată nimic. Pacea nu se construieşte cu arme. Răul nu îl elimini cu forţă şi duşmănie.

Seminţe de viaţă

Parabola grâului şi a neghinei, ca de altfel toate pildele în care Isus a vorbit despre „Împărăţie”, vorbeşte despre creştere, şi, deci, ne invită să sperăm. Nu există nici o modalitate de a separa binele de rău în acest moment: nu a venit încă timpul pentru recoltă, care va fi la sfârşitul istoriei omenirii. Pentru moment, trebuie să fim atenţi la germenii vieţii noi. Acest lucru va încuraja creşterea acestor germeni fără a fi confundaţi cu prezenţa plevei printre ei. Păcatul, desigur, este şi în noi. Seminţele păcatului şi seminţele binelui… Lupta dintre aceste seminţe se va da până vom muri. Aşa se întâmplă şi cu Biserica şi cu lumea. Dar pentru moment, e important să trăim cu răbdare. Ne vom împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Cristos! Cu această hrană şi băutură putem hrăni şi germenii vieţii celei noi care se află în fiecare, o viaţă bogată în credinţă şi în speranţă. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.