Cuvântul tău mă zideşte!
Isus povesteşte astăzi parabola semănătorului „întregului pământ”. Apoi, la cererea discipolii săi, el oferă şi explicaţia parabolei. Pentru a o înţelege şi noi mai bine, este nevoie, mai întâi, de câteva precizări.
În esenţă: sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, în primul rând, trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne vorbeşte. Ce înseamnă acest lucru concret? Să pornim de la raţiunea de a fi a cuvântului. Cuvântul este un mijloc de comunicare între oameni. Dar cu toate acestea, această comunicare merge dincolo de un simplu schimb de informaţii. Comunicarea este o intervenţie personală a celui care vorbeşte în viaţa celui căruia i se adresează. Fiecare cuvânt care ne este adresat schimbă ceva în noi. Chiar şi banalele informaţii pe care le auzim de la alţii au aceeaşi putere. Acest lucru este valabil, mai ales, atunci când ne este adresat nouă personal sau, şi mai mult, atunci când cuprinde un cuvânt de iubire. Spune psalmistul: „Cuvântul tău m-a zidit” . Pe scurt, fiecare cuvânt deţine o eficacitate mai mică sau mai mare.
Ori, iată, Isus ne asigură că Dumnezeu ne vorbeşte. Pentru mulţi, e de necrezut. Ei spun: Dumnezeu este tăcut şi, dacă el există, nu se poate manifesta. Din contra, toată Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca unul care vrea, în primul rând, să comunice cu noi. El ne vorbeşte despre el însuşi, făcându-se cunoscut. Ba mai mult, cuvântul său are putere asupra noastră: el ne schimbă, ne transformă, ne creează. Aşadar, cuvântul său nu este numai mesaj, ci o realitate dinamică. „El a spus şi s-a făcut” . Amintiţi-vă de prima pagină a Bibliei: prin cuvântul său Dumnezeu a creat totul. „Cuvântul tău m-a zidit” . Este într-adevăr un mare şi minunat adevăr.
În multe feluri.
Deci, Dumnezeu vorbeşte. Cum? „În multe feluri”, spune Scrisoarea către Evrei. Într-adevăr. Discursul său este, în primul rând, un discurs fără cuvinte. În Psalmul 19:” Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrările mâinilor sale. Nu e vorbire, nu sunt cuvinte a căror glas să se poată auzi”. Toată natura este Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Paul (Romani 1, 19), vorbind păgânilor, a spus că tot ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, ei pot cunoaşte, şi astfel sunt fără scuză dacă ei nu-l recunosc. Scrisoarea către Evrei merge şi mai departe şi spune că Dumnezeu, după ce a vorbit în multe rânduri prin profeţi, la împlinirea timpului a vorbit prin însuşi Fiul său.
Da, Isus este Cuvântul eficace, ultimul Cuvânt al lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (…) Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. El este Cuvântul care a creat lumea, Cuvântul care creează un popor nou. El este semănătorul şi sămânţa. Filozofii greci vorbiseră deja despre cuvânt ca despre o sămânţă. În Biblie, acest cuvânt este Isus însuşi prin care au fost făcute toate. Este un cuvânt care a fost semănat în Maria. Acesta este cuvântul care vine din altă parte şi produce în noi roade multe. În faţa acestui cuvânt discipolii trebuie să ia o atitudine de deschidere, căci el seamănă tot pământul.
Bine ai venit! sau refuzul?
Dar pentru ce trebuie să-l primim? Când Isus a spus parabola semănătorului în jurul lacului, mulţimile erau încă numeroase, ne spune Evanghelia. Dar erau deja printre ei duşmani, suspecţi, sceptici. Şi neîncrederea, ostilitatea, respingerea va creşte tot mai mult, astfel încât, în cele din urmă, Isus va fi arestat, condamnat şi dus la moarte. Deci, încă din timpul său au fost puţini oameni care au acceptat cuvântul său şi mulţi cei care l-au refuzat.
Când Matei a scris Evanghelia, el se adresa comunităţilor iudeo-creştine, care erau expuse ostilităţii conaţionalilor şi indiferenţei populaţiei păgâne. Aceşti creştini, care au primit mesajul Evangheliei, se întrebau de ce Evanghelia nu avansează tot mai mult, de ce sunt atât de puţini cei care o acceptă sau de ce o parte dintre cei care au acceptat Evanghelia într-o primă fază s-au îndepărtat de ea atât de repede?
Astăzi…
Putem pune aceleaşi întrebări şi noi, acum la începutul secolului al XXI-lea. Creştinii reprezintă încă o mică parte a omenirii, impactul lor nefiind foarte mare asupra maselor de oameni care rămân indiferenţi sau ostili. De ce „Cuvântul Împărăţiei”, însămânţat din abundenţă de generaţiile trecute, nu mai produce atâtea fructe? La întrebarea ucenicilor – cei din primele secole şi cei de astăzi, din secolul al XXI-lea – a răspuns Isus: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor”.
Iată de ce nu este surprinzător faptul că vestirea Evangheliei ajunge la puţini oameni. Acesta este într-adevăr un mesaj de speranţă pentru toţi ucenicii din toate timpurile. În timpul lui Isus, ucenicii au sperat că venirea împărăţiei va fi o intervenţie bruscă a lui Dumnezeu, care va veni pentru a judeca şi a restabili dreptatea. Amintiţi-vă de mesajul lui Ioan Botezătorul. Şi aici Isus ne spune: „Împărăţia a venit deja, ea este printre voi” . Nu se poate vedea cu ochii, dar ea este începută, inaugurată cu cea mai mare discreţie, şi nu încetează să crească, asemenea unei seminţe. Dreptatea? Da, ea se realizează cu un singur criteriu: primirea sau respingerea Cuvântului.
Încredere!
Mesaj de speranţă… Creştinii sunt posesorii Cuvântului care nu va trece. Micul popor creştin priveşte imensitatea mulţimii de oameni, care nu reprezintă un teren prea bun pentru sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Cine dintre noi poate pretinde să producă sută la sută? Fără a pretinde o fertilitate maximă, ni se cere o deschidere cât mai mare faţă de Cuvântul semănat de către Cristos în noi.
Încredere: „ploaia şi ninsoarea coborâte din cer nu se întorc înapoi fără să ude pământul; la fel nici Cuvântul lui Dumnezeu nu se va întoarce fără roade” . A spune: „Totul merge spre rău”, nu este evanghelic. Spunând: „totul va fi bine” , facem aceeaşi greşeală. Mai presus de toate, să fim conştienţi de faptul că, chiar dacă vor exista întotdeauna greutăţi, important este să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l păzim!.
„Cine are urechi de auzit, să audă”.
