Conştiinţa: vocea interioară care strigă să facem binele

0
2022

Orice om simte în inima lui o lege care-i este şi călăuză şi judecător: conştiinţa!

Fiecare trebuie să-şi urmeze conştiinţa!

Chiar trebuie? Franz Jägerstätter, un austriac, şi-a urmat conştiinţa, cu toate că şi-a părăsit familia, zicând nu serviciului militar din cel de-al doilea război mondial sub dictatura lui Hitler!

Chiar trebuie? Mohamed Atta şi-a urmat conştiinţa, plănuind la perfecţie atentatul sinucigaş din New York din 11 septembrie 2001. Nu este lipsit de conştiinţa să ucizi mii de oameni nevinovaţi, numai ca să-ţi urmezi conştiinţa şi ideologia?

Există cazuri când ar trebui să nu ne urmăm conştiinţa?

1. Ce este conştiinţa?

Acest termen este utilizat în diferite expresii:

–       are mustrări de conştiinţă; îl chinuie conştiinţa (când acţionezi nedrept)

–       a nu-şi face proces de conştiinţă din asta sau a fi lipsit de conştiinţă (fără scrupule)

–       a avea pe cineva pe conştiinţă

–       a apela la conştiinţa cuiva

–       un om conştiincios (pe care ne putem baza)

–       scrupul de conştiinţă (i se pare mereu că nu a făcut bine un lucru)

–       decizie de conştiinţă: a acţiona conform convingerii interioare

–       constrângere de conştiinţă (supunerea în faţa unei necesităţi)

–       proces de conştiinţă (o situaţie de conflict din care nu mai ştii să ieşi)

–       examinarea conştiinţei

O definiţie: Conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci, după credinţa noastră, conştiinţa s-a născut odată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască.

2. La ce-i slujeşte omului conştiinţa?

Conştiinţa slujeşte drept călăuză la împlinirea legii. Ea este judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea şi, deci, dacă trebuie săvârşită sau nu. Ea îşi ridică glasul atât înainte de săvârşirea unei fapte, cât şi după săvârşirea ei. Înainte de săvârşirea unei fapte, conştiinţa spune dacă fapta este bună sau rea şi ne sfătuieşte să o împlinim sau nu. După săvârşirea faptei, tot ea ne judecă. Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria şi ne-am ferit de fapte rele, atunci conştiinţa ne răsplăteşte cu bucurie, mulţumire si linişte interioară. Iar dacă n-am ascultat de glasul conştiinţei şi am săvârşit fapte rele, atunci ea ne pedepseşte cu aspre mustrări. De aceea, creştinul trebuie să asculte totdeauna de glasul conştiinţei sale.

3. Tipuri

Conştiinţa poate fi de mai multe feluri:

dreaptă sau adevărată, atunci când judecata pe care şi-o formează omul despre bunătatea sau răutatea unui lucru sau a unei acţiuni corespunde cu judecata lui Dumnezeu exprimată în porunca lui. Această conştiinţă arată omului că e rău ceea ce, de fapt, e rău, şi că e bine ceea, de fapt, e bine.

– Conştiinţa poate fi greşită sau falsă, când judecă de bun un lucru ce de fapt e rău, şi invers.

– Ea mai poate fi laxă ori scrupuloasă: laxă este când, din motive false ori insuficiente, neînsemnate, neagă ori micşorează răutatea unei fapte; iar scrupuloasă este atunci când din motive greşite sau neînsemnate afirmă ori exagerează răutatea unei fapte.

– În sfârşit, conştiinţa mai poate fi sigură ori îndoielnică: sigură e când judecăm cu certitudine, fără teamă de a greşi, asupra bunătăţii sau răutăţii unei fapte; iar când cineva se teme să se pronunţe asupra valorii unei fapte, sau se teme să nu se înşele asupra acestei valori, zicem că are o conştiinţă îndoielnică.

4. Educarea conştiinţei

Conştiinţa este asemenea unei antene: bine poziţionată spre satelit, posturile sunt prinse cu claritate; puţin depărtată de satelit, chiar şi numai un milimetru, posturile sunt prinse prost sau nu se mai vede nimic. Bine orientaţi, recunoaştem ceea ce este bun, drept şi adevărat. O conştiinţă leneşă nu va lua nimic în serios. Conştiinţa bine educată ne va deschide spre strigătul celuilalt.

Pentru o formare a conştiinţei, este nevoie de câteva etape:

I. Propria conştiinţă are nevoie de a fi formată. Evenimentele dramatice pot declanşa dorinţa de a evolua şi de a învăţa cât mai mult.

II. Cunoaşterea conţinutului credinţei. Nu trebuie să uităm acest fapt: conştiinţa este o explicitare a Revelaţiei, a mesajului lui Dumnezeu trimis oamenilor care este conţinut în Sfânta Scriptură, mai ales în Evanghelii. Parabolele, cuvintele lui Isus devin o şcoală unde percepem realitatea, o minunată şcoală a conştiinţei. Din această cunoaştere se naşte credinţa, care este izvorul vieţii morale. Cunoaşterea mesajului evanghelic îl va ajuta foarte mult pe credincios în dobândirea unei conştiinţe drepte.

III. Disciplina şi ordinea în viaţa mea. Această ordine este dată de dobândirea virtuţilor cardinale (prudenţa, dreptatea, cumpătarea şi tăria) şi a celor teologale (credinţa, speranţa şi iubirea).

IV. Dumnezeu ne vorbeşte prin evenimentele din viaţa noastră, din jurul nostru, din lume. Ce vrea să spună Dumnezeu conştiinţei noastre într-un moment de încercare, de boală? Ce ne spune el prin vinovăţie?

V. Disponibilitatea faţă de sfatul celorlalţi şi, mai ales, căutarea maeştrilor, a oamenilor care să-mi fie exemple în viaţă. Nu învăţaţi extraordinari, dar simpli şi profunzi în acelaşi timp. Rolul prieteniilor bune şi a unui director spiritual.

VI. Sacramentele, în special Spovada. Este un mijloc de care se profită foarte puţin… Acolo are loc o eliberare a conştiinţei şi o nouă încercare de a răspunde aspiraţiilor ei. De asemenea este foarte important şi rolul confesorului.

VII. Ambientul social şi religios (familia, şcoala, Biserica, mass-media).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.