În a treia duminică a timpului de peste an evanghelistul Matei începe să ne vorbească despre lucrarea publică a lui Isus. Isus părăseşte Nazaretul şi merge să locuiască la Cafarnaum. Acest oraş devine oraşul său – Cafarnaum era un port la mare – şi aici se învârtea multă lume pentru comerţ şi pentru pescuit. Într-un oraş atât de aglomerat Isus are posibilitatea să întâlnească mai multă lume şi să facă să se răspândească cu repeziciune mesajul său.
Pe evanghelistul Matei îl interesează un amănunt biblic: oraşul Cafarnaum se afla pe pământul vechilor triburi ale lui Zabulon şi Neftali. Aceste două triburi erau amintite într-o pagină din profetul Isaia, chiar în fragmentul pe care l-am citit şi noi la prima lectură din capitolul 9. Acest text este acelaşi cu cel care se citeşte în noapte de Crăciun. Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, care se află pe drumul de lângă mare, dincolo de Iordan şi Galileea neamurilor: aici locuia acel popor care umbla în întuneric. Însă a văzut o lumină mare.
Profetul Isaia vorbeşte „întuneric” şi se referă la ocupaţia asiriană. Suntem în sec. VIII î.Cr., în jurul anului 730, când imperiul asirian a cucerit regiunile de nord din Israel. Câmpia fertilă a Galileii, ţara lui Zabulon şi Neftali, a fost ocupată de asirieni. Începea întunericul, adică o perioadă de durere, de suferinţă, de pierzanie. Însă profetul Isaia, în momentul în care noul rege urcă la tron – se numea Ezechia – cântă, în mod profetic, eliberarea. Faptul că acest rege preia puterea este un început de salvare. Domnul, prin intermediul lui, va elibera acel popor care mergea în întuneric. Ţara lui Zabulon şi a lui Neftali va vedea lumina.
De fapt, nu a fost Ezechia cel care a eliberat partea de nord, nici cel care a schimbat situaţia aici.
Evanghelistul Matei aplică această pagină veche a profetului Isaia la predica lui Isus. El începe să vorbească chiar în ţara lui Zabulon şi Neftali: ele au văzut lumina atunci când Isus începe să vorbească. Acest lucru are o interpretarea importantă: cuvântul lui Isus, predica sa despre evanghelie, permite poporului care umbla în întuneric să vadă lumina. Chemarea primilor ucenici – Petru, Andrei, Iacob şi Ioan – şi ea este un început al acestei iluminări. Aceşti bărbaţi reali (concreţi) au văzut lumina ascultând cuvântul lui Isus.
Am repetat şi noi această învăţătură la psalmul responsorial: „Domnul este lumina mea şi mântuirea mea”. Psalmul 26 celebrează tocmai pe Domnul care este lumina care apără viaţa: „Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să mă bucur de frumuseţea Domnului”, de bunătatea lui.
Domnul este lumina care străluceşte în viaţa noastră şi este şi ceea ce noi credem că încă mai căutăm.
A doua lectură, în această perioadă a timpului de peste an, nu este în legătură cu evanghelia şi cu prima lectură. Parcurgem prima scrisoare a sfântului Paul către corinteni. Duminica trecută am citit cu uşurinţă introducerea şi salutul. Acum, însă, ne este prezentată prima problemă, o problemă serioasă. Paul a venit pentru că a aflat de la familia Cloei, nişte comercianţi originari din Corint, care se găseau în portul Efes unde trăia Paul, că această comunitate creştină din Corint este divizată, se ceartă între ei, s-au făcut partide (bisericuţe), unii îl preferă pe Paul, alţii în schimb îi aparţin lui Apolo, alţii privesc spre Chefa (Petru), iar alţii refuză intermediarii şi spun că îi aparţin direct lui Cristos. Paul ceartă cu duritate comunitatea creştină pentru că este divizată şi atrage atenţia că este greşit ca cineva să privească numai la persoana lui, în sensul că nu Paul este mântuitorul corintenilor, nu Paul este cel care a fost crucificat pentru ei, nu Paul este cel în numele căruia au fost botezaţi.
Aşadar, apostolul aminteşte că lucrul cel mai important este adeziunea puternică şi exclusivă la Cristos. Numai el trebuie recunoscut ca fiind lumina şi salvarea noastră, pentru a nu face să fie fără sens crucea lui. Numai Isus Cristos trebuie recunoscut ca Mântuitor. Altfel lucrarea sa ar fi zadarnică.
