Eram acolo când s-a strigat „Linişte! Să fie linişte!”… Şi s-a făcut…
Nu ştiam dacă e momentul potrivit, dar m-am întrebat: există moment potrivit pentru aşa ceva?
Când e timpul potrivit pentru linişte?
Oare astăzi? Dar ce e diferit astăzi de ieri sau de mâine? Şi chiar de e diferit, oare liniştea face diferenţa, deosebirea sau asemănarea?
Şi… de ce să ceri linişte? Şi cum să faci linişte, când liniştea nu se face, ci se păstrează?
N-am înţeles, am văzut că e greu şi totuşi, da, vreau şi păstrez linişte… un pic de linişte!
Trebuie!
Da, să fie linişte, atât de linişte încât Dumnezeu să nu mai strige în zadar.
Să-l aud când vocea-i îmi străbate ziua şi noaptea, durerea şi necazul, păcatul şi regretul;
Să-l aud când se apropie de mine să-mi întindă mâinile pentru o îmbrăţişare din care nu-mi va mai da drumul!
Da, vreau atât de multă linişte încât să-mi aud îngerul ce-mi păşeşte alături…
Să-i aud şoapta ce străpunge tăcerea şi-mi indică drumul….
Să-l aud ca în vremurile de odinioară când şoaptele-i îmi purtau paşii.
Atât de linişte aş vrea să fie în mine şi în jurul meu încât nicio adiere de vânt să nu-mi scape,
Niciun sunet suav al păsărilor sau al apei să nu treacă fără să mă uimească;
Mai linişte ca niciodată încât să pot deosebi sunetul unei picături de ploaie de cel al unei lacrimi atunci când ating palmele în care le strâng.
Ba şi mai linişte de atât, atât de linişte încât să aud fiecare persoană ce strigă, să o simt, să o ascult;
O linişte care să-mi aducă strigătului celei ce-i la mii de kilometri, să-i prind fiecare şoaptă!
Ah, vreau o linişte care să mă ajute să prind fiecare gând, da, o linişte care să surprindă gândul şi bătăile inimii…
Atât de linişte…
Apăsătoare-i tăcerea atunci când n-o doreşti, când n-o înţelegi…
Dar dulce-i mângâierea ei atunci când vine, cerută printre lacrimi şi o primeşti!
O linişte, suavă adiere, de ce nu te doresc mai mult?
Ce vrei, o prietenă a sufletului, să aduci în viaţa mea?
Ah, când e linişte poţi vorbi singur şi să-ţi auzi răspunsul… Să te auzi, să te asculţi… splendidă învăţătură!
Când e linişte, te uiţi la celălalt, îl întrebi, dar tot pe tine te auzi răspunzând…
Ce e trist şi disperant când e linişte, prea linişte? E că te auzi pe tine, numai pe tine!
Îţi auzi toate durerile, pierderile, lacrimile…
Îţi auzi cum fiecare lacrimă se prelinge pe obraz şi se izbeşte de pământ cu forţă, dacă nu e zdrobită înainte de cădere de vreo batistă!
Îţi auzi fiecare eşec cum strigă şi te ceartă şi te întreabă: Cum de? De ce? Acum? Până când?
Ce e bine când e linişte? E superb că poţi să-l auzi pe Dumnezeu. Să-l simţi.
Poţi să percepi fiecare şoaptă a îngerului.
E minunat că poţi să-l auzi pe el sau pe ea când te strigă. Se aude orice voce!
Da, poţi să-i auzi şi să-i răspunzi… Să-i răspunzi lui, îngerului, oamenilor, naturii …tuturor…
Da, linişte, linişte, vă rog… Poate mă strigă, poate-şi înalţă în sfârşit glasul şi-mi vorbeşte şi nu aud…
N-aş vrea să-i ratez chemarea, strigătul… Aş muri în linişte… Dar oare va mai striga?!
