Cu prima duminică din Advent începe un nou an liturgic. Şi începem în acest an ciclul liturgic denumit cu litera A şi consacrat în chip deosebit evanghelistului Matei. Duminica trecută am încheiat ciclul liturgic al anului C în care am mers pe cale însoţiţi de evanghelistul Luca. Şi reluăm imediat o altă cale în orizontul liturgic al AŞTEPTĂRII DOMNULUI.
ADVENT, ştim că este un cuvânt de origine latină care înseamnă venire. Biserica aşteaptă venirea Domnului. Nu în sensul că aşteaptă pur şi simplu venirea datei de 25 decembrie! Dar aşteaptă venirea glorioasă a Domnului, pentru plinătatea istoriei, pentru împlinirea timpurilor!!! Iată de ce în fiecare an prima duminică din Advent ne propune un fragment din discursul escatologic al lui Isus.
Începem citirea evangheliei după Matei, dar nu începem cu primul capitol. Ei bine, suntem la capitolul 24 care este paralel cu capitolul 13 din Marcu, şi cu capitolul 21 din Luca. Toţi cei trei sinoptici încheie povestirea vieţii publice a lui Isus cu un discurs escatologic. Adică, despre ultimele realităţi la împlinirea definitivă a timpurilor.
Fragmentul pe care l-am ascultat din evanghelia după Matei ne atrage atenţia asupra venirii neaşteptate, asupra venirii care are loc atunci când ne aşteptăm mai puţin. Şi îndemnul pe care Domnul îl oferă ucenicilor săi este tocmai acesta: „Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru!”. Noi, dacă considerăm venirea Domnului ca fiind ziua de Crăciun, ştim bine când va fi, o pregătim şi începem cu alergătura după cadouri şi după cumpărături ştiind bine cât timp ne va mai rămâne şi cum trebuie să facem pentru a organiza toate lucrurile pe care le dorim. Însă, evanghelia vorbeşte despre o altă venire a Domnului. Vorbeşte despre o zi pe care nu o cunoaştem. O zi care ne priveşte pe fiecare dintre noi. E SFÂRŞITUL VIEŢII NOASTRE! Şi acea dată care v-a fi scrisă pe mormântul nostru şi pe care niciul dintre noi nu o cunoaşte deja. E voarba despre o dată care priveşte toată istoria, întreaga omenire! Şi e aşezată într-un viitor, nu ştim dacă îndepărtat sau apropiat, un viitor pe care nu-l cunoaştem. Aşadar, nu este menirea noastră să ne gândim asupra momentului când va fi şi să facem planuri asupra timpului care a mai rămas (un fel de AMR), asupra scadenţei, şi să urmăm pronosticurile ciudate şi presupuse ale civilizaţiei Maya. Menirea noastră este să veghem! Să stăm treji! Să ţinem ochii deschişi! Să fim gata pentru oricare moment! „Precum a fost în zilele lui Noe”, spune Domnul, „oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi (de la preocupările lor), tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului.”
În această duminică, prima lectură este luată din cartea profetului Isaia şi ne oferă un text, din nou, escatologic. Profetul anunţă sfârşitul timpurilor, când muntele Ierusalimului va fi muntele cel mai înalt de pe pământ şi aici, acum se vor îngrămădi toate popoarele şi vor zice „veniţi să ne suim pe muntele Domnului”. Şi Domnul vine şi noi ne încurajăm spunând „să mergem înaintea lui!”
Tocmai acest lucru ne invită să repetăm psalmul responsorial: „Să merge cu bucurie în casa Domnului!” Psalmul 121 este un psalm de pelerinaj. Când cei din vechime mergeau în pelerinaj la Ierusalim, ei, cu inima erau deja prezenţi acolo, la templu.
Sfântul Paul în a doua lectură scriindu-le romanilor ne spune şi nouă celor de azi că „acum este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn”, nu mai dormiţi pentru că „mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa”. Mântuirea este mai aproape şi decât anul trecut, şi decât ieri. „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, aşadar, faptele întunericului”. Suntem treji! A fi treaz înseamnă şi să fim inteligenţi, isteţi, pricepuţi, nu adormiţi! Treziţi-vă! „Să umblăm cuviincios ca ziua” pentru că suntem treji! Lumina este deja sosită. Să mergem înaintea Domnului în plină lumină. Un an nou bun, un advent bun, un drum cât mai bun spre întâlnirea cu Domnul!
