Duminica credinţei

0
260

Aş vrea să numesc duminica de azi Duminica credinţei. Cu evanghelia de azi ne aflăm pe malul lacului Genezaret, un loc preferat de Isus, loc al predicii, loc al multor minuni. Pe drept cuvânt, oraşul Cafarnaum este numit şi azi Oraşul lui Isus.

 

 

Evangheliştii nu încetează să ne spună că aici veneau mulţimi imense ca să-l asculte şi să fie martorii unei minuni. Odată când Isus predica pe malul lacului Genezaret, la locul numit Heptapegon (şapte izvoare) numai bărbaţi erau ca la cinci mii. Am putea spune că şi atunci lumea mergea parcă în pelerinaj la Isus: ca să-l asculte, ca să-l vadă, ca să ceară un favor, ca să se vindece.

În această duminică întâlnim două persoane, dar total diferite: un bărbat şi o femeie, un om din înalta clasă şi o femeie bolnavă, un om bogat şi o femeie care şi-a cheltuit totul pentru sănătate. Amândoi însă au şi lucruri în comun: ambii au un necaz, ambii îl caută pe Isus, ambii cer ceva cu credinţă de la Isus. Şi mai e ceva: în ambele cazuri apare cifra 12: copila de 12 ani şi femeia care suferă de 12 ani, adică în ambele cazuri viaţa şi suferinţa erau la capăt: capătul vieţii şi capătul suferinţei. Dar cel mai important e că uşor noi toţi, eu şi dumneavoastră, ne putem regăsi în aceste personaje: toţi avem necazuri, boli, toţi ne întâlnim cu moartea în casele noastre.

Un şef de sinagogă, cu copilul bolnav, care se roagă cu stăruinţă lui Isus: ” Vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Femeia, bolnavă şi săracă, cate cheltuise totul,care nu avea nici dreptul să vorbească, face o rugăciune în inima ei: „Dacă mă voi atinge măcar de haina lui, voi fi vindecată” Şi Isus, ne spune Evanghelia, a ascultat rugăciunea amândurora.

Cred că aţi observat cuvântul cheie din aceste două vindecări: a atinge.

Ne oprim asupra acestui cuvânt cheie.

Nu ştiu cum şi-l închipuiau evreii pe Dumnezeu până la venirea lui Isus în lume. Era nevoie ca Dumnezeu să ia chip omenesc pentru a putea atinge lumea, iar lumea să-l poate percepe cu simţurile: să-l vadă, să-l audă, să-l atingă cu degetele. El însuşi se lasă mângâiat de mama sa, dar el va atinge făptura noastră: va lua copiii în braţe, va atinge ochii orbului, va lua de mână pe tânărul din Naim….  Aici este farmecul prieteniei cu Isus: el a venit să ne atingă şi să ne conducă la viaţă: atingerea lui Isus, în Evanghelia de azi, înseamnă viaţă, înseamnă sănătate. Probabil, pe Calvar duşmanii lui Isus ştiau ce înseamnă mângâierea Domnului, şi tocmai de aceea i-au fixat mâinile ca să nu mai poată atinge, să nu mai poată mângâia. Dar aşa, el a atins crucea pe care a sfinţit-o şi a făcut-o izvor de mântuire. Ba, cu ochii şi cu vocea a mai putut să atingă inima tâlharului care s-a căit.

Poate adesea am fost invidioşi pe contemporanii lui Isus că ei l-au putut atinge aievea, iar noi nu mai avem această şansă.

Dar trebuie să vă spun că pentru mine ca preot, cel mai minunat şi îmbucurător lucru este că zilnic pot să ating, să strâng între degetele mele trupul lui Isus din sfânta Taină. Dar şi dumneavoastră, dragi credincioşi, la fel ca mine, oameni plini de greutăţi şi de dureri, aveţi aceeaşi mare favoare: zilnic vă puteţi apropia de Isus şi să-l atingeţi, ba mai mult, să-l introduceţi în intimitatea fiinţei dumneavoastră.

Chiar mă mir cum mulţi creştini pot să stea luni şi ani de zile, în durerea şi suferinţa lor, fără să se năpustească pentru să-l atingă pe Domnul. Ba, mai mult, ne doare că adesea, oameni aflaţi în pragul morţii, asemenea fetiţei din Evanghelie, nu au un Iair care să-l cheme pe Domnul. În multe comunităţi s-a creat un fel de mentalitate de a nu chema preotul cu sfintele taine, ca nu cumva să se sperie bolnavul. Cum adică să se sperie? Oare un creştin, care s-a împărtăşit o viaţă întreagă, acum se va speria de Isus, de Domnul care vine să-l mângâie, să-l atingă, să-l întărească? Cred că şi azi e nevoie de alţi Iairi care să vină şi să-l cheme pe Domnul.

Pe de altă parte, poate, am criticat şi noi mulţimile imense de oameni care stăteau la rând să venereze o icoană, nişte relicve ale sfinţilor. Ba chiar am zis că e magie sau falsă credinţă sau fugă după minuni sau superstiţie. Ori Evanghelia de azi nu ne dă voia la asemenea judecăţi.

Dar aş vrea să spun că în noi există această sete de a atinge sacrul.

Am fost de mai multe ori la Lourdes. Am rămas timp îndelungat în faţa grotei unde s-a arătat Maria. Era mereu rând: treceau cardinali, episcopi, oameni de vază, oameni săraci, oameni din toate continentele. Treceau şi atingeau piatra grotei. De ce oare? Aveau nevoie să simtă bucuria atingerii acelui loc unde cerul s-a unit cu pământul.

La sfântul Mormânt şi în Ghetsemani e mereu rând. Toţi vor să atingă, ca şi femeia din Evanghelie, nu pe Isus, dar urmele sale, pietrele atinse de el, hainele sale. Şi am văzut oameni care plângeau, oameni care se întorceau schimbaţi şi de la Lourdes şi de la Ierusalim… Atingerea de locul sacru, atingerea de piatra sacră, schimbă, însănătoşeşte sufletul, ba chiar şi trupul, ca în cazul femeii din Evanghelie.

Recent, o doamnă mi-a povestit că atunci când a ajuns în oraşul ei Icoana de la Cacica, a stat o oră în faţa acesteia şi a atins icoana cu credinţă, dar şi cu inima îndurerată: de mulţi ani era mereu tulburată, cu dureri de cap interminabile. De atunci nu mai are absolut nimic.

E adevărat şi faptul că, pentru a intra în contact cu Domnul, e necesară şi credinţa. E posibil să ne împărtăşim 60 de ani, dar dacă e fără credinţă, s-ar putea ca niciodată să nu simţim mângâierea Domnului.

Şi în Evanghelie, zeci de persoane îl atingeau, îmbulzindu-se, însă doar când îl atinge femeia, cu credinţă, Isus întreabă: Cine m-a atins.

Deşi şi invers e posibil: prin atingerea unui loc sau obiect sfânt, o persoană să-şi câştige credinţa, sufletul său astfel să se însănătoşească. Concluzia ar trebui să sune cam aşa: O atingere materială cu Isus, sau cu urmele sale, trebuie să conducă la un raport personal.

Să revenim la femeia din Evanghelie: prin atingerea hainei lui Isus ea a „furat” vindecarea fizică, dar sufletul ei nu era încă vindecat. Vindecarea sufletului ei a survenit când ea s-a aruncat la picioarele lui Isus şi a spus tot adevărul, adică a intrat în dialog cu ea. Iar Isus vine cu afirmaţia clară: „Fiică, credinţa ta te-a vindecat. Mergi în pace şi rămâi vindecată de boala ta!” Observaţi că deja şi identitatea ei se schimbă după dialogul cu Isus: până acum era doar o femeie, acum însă Isus o numeşte fiică. Excepţională schimbare! 

Şi mai e ceva: Atât de des ne întâlnim cu moartea, care este inevitabilă. Azi Isus învie un mort. El este singura noastră speranţă, aici este frumuseţea creştinismului: Isus a venit în lume ca să ne mângâie şi să ne atingă, dar şi să ne ofere şansa vieţii veşnice.

În luna august a anului 1973, într-un sat mureau doi copii, de 9 şi 11 ani, un băiat şi o fată:  dintr-o neatenţie au alunecat şi s-au înecat în Siret. Durerea familiei era nespus de mare. Dar pe toată lumea a impresionat un gest al mamei îndurerate. Stând pe prispa casei, reflecta împreună cu cele câteva persoane care o ajutau: „Eu cred că dacă suntem creştini catolici, copiii mei vor fi cu Isus. Doar nu au păcate mari. Eu cred că sunt în cer.” Şi a propus ca pe piatra din cimitir să se scrie cuvintele lui Isus: „Lăsaţi copiii să vină la mine”, cuvinte care se pot citi şi azi. Minunată credinţă în Isus, o credinţă comparabilă cu a lui Iair.

Şi un alt exemplu: Când papa Ioan al XXIII-lea, supranumit şi „papa cel bun”, era bolnav, încât nu se mai putea face nimic pentru salvarea lui, medicii nu ai vrut să-i spună adevărul. Au căutat să-i spună doar că e vorba de o infecţie la stomac. Dar el, cu zâmbetul pe buze, le spunea tuturor „Valiza-mi este pregătită”.

            Marele sculptor italian, Giacomo Manzù, îşi aminteşte de ziua în care papa a trecut la cele veşnice. Iată ce povesteşte el: „În ultima zi a lungilor sale suferinţe, secretarul papei,  Loris Francesco Capovilla, s-a apropiat de patul muribundului, i-a sărutat mâna şi l-a întrebat cum se simte.

 – Acum mă simt foarte bine. Sunt foarte liniştit. Mă aflu foarte aproape de Domnul. Dar îmi mai fac câteva griji.

 – Sfinte Părinte, nu dumneavoastră trebuie să vă faceţi griji, ci noi. Dar trebuie să vă spun că am vorbit cu medicii.

 – Şi ce spun ei?

 – Sfinte Părinte, vreau să fiu sincer cu Sanctitatea Voastră. Cred că în seara aceasta veţi fi chemat în paradis.

            Stând în genunchi şi acoperindu-şi faţa cu mâinile, îl cuprinse plânsul. Atunci simţi cum papa, cu ultimele puteri, şi-a pus mâna peste capul lui şi i-a zis:

 – Iată, Loris, ce lucruri frumoase îmi spui tu mie! Oare nu este aceasta o veste minunată pentru mine: astăzi voi merge în paradis?

            Papa a murit în data de 3 iunie 1963, la ora 19.49. Ultimele cuvinte adresate secretarului Capovilla au fost: „De ce plângi? Acesta e un moment de bucurie, e un moment de glorie!”

            Isus e viaţă, Isus e vindecare; trebuie doar să alergăm ca să-l atingem şi să ne lăsăm atinşi de el!

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.