Cred că este singura duminică din an care prezintă două aspecte total contrastante între ele. Începutul liturghiei reflectă frumuseţea, solemnitatea, bucuria, exuberanţa poporului care intră în Ierusalim şi aclamarea festivă a lui Isus.
În a doua parte tonul în total contrast: prezentarea sufer
inţelor de neînchipuit ale lui Isus şi moartea sa. Ba chiar şi culoarea liturgică, roşie, e ca în Vinerea Mare.
Să ne oprim puţin asupra evenimentelor din prima zi a săptămânii, după sabat, pe care noi o numim acum duminică.
În acel an Paştele începea chiar în această zi, adică prima a săptămânii, pentru
a se încheia duminică (a treia zi după moartea lui Isus). Cu o zi înainte, sâmbătă, toată lumea, care venea de departe (mai ales din Galilea), s-a oprit prin satele din apropierea Ierusalimului: Betania, Betfage, Anatot. După terminarea sabatului toţi au început să pornească spre Ierusalim, traversând multele Măslinilor. Isus se pare că ar fi rămas în ziua precedentă la Betania, unde i-au fost unse picioarele. Apoi a urcat dealul de la Betania până la Betfage (destul de abrupt)
La Betfage s-a oprit într-un loc de unde se putea vedea până departe cum, prin pustiu, grupuri mari de evrei urcau spre Ierusalim (aici azi este o bisericuţă în amintirea pornirii lui Isus spre Ierusalim). Împreună cu apostolii se alătură grupurilor care înaintau, în dansuri şi cântări de psalmi, spre templu. Chiar există psalmi speciali de bucurie care oglindesc bucuria evreului care se apropie de Ierusalim:
„Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului! Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui.”
„Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului:Dumnezeul tău împărăţeşte!”
,,Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum se întoarce Domnul în Sion. Izbucniţi în strigăte de bucurie, ruine ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.”
„Osana! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului!”
Probabil prin mulţime erau şi cunoştinţe, oameni pe care Isus i-a întâlnit în peregrinările sale, care au beneficiat de minunile sale. Aceşti oameni se bucură să-l reîntâlnească, îi aştern haine în faţa sa, ramuri de palmier. O adevărată zi de glorie pentru Isus.
Însă aceşti pelerini nu ştiau, şi nici nu-şi imaginau ce pregăteau mai marii Ierusalimului pentru Isus: căutau motiv să-l ucidă, căutau trădători „arhiereii şi fariseii dăduseră porunci ca, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire, ca să-l poată aresta.” Ba chiar le era frică că Isus nu va veni la sărbătoare.
Şi Isus, după ce a coborât muntele măslinilor a întrat în Ierusalim, prin Poarta de aur.
Dar liturghia de azi are şi partea a doua, când lecturile ne vorbesc doar despre patima şi moartea lui Isus.
Ce diferenţe enorme între manifestarea poporului de la Florii şi cea din Vinerea Mare.
Acelaşi Isus şi acelaşi popor.
Cum se poate schimba un popor în cinci zile? Greu de spus!
Azi i se oferă un măgăruş, ca drumul să nu fie o povară, adică i se ia povara; vineri i se va pune pe umeri o cruce, adică i se va pune o povară.
Azi i se cântă „Osana, Fiul lui David!”; vineri vor ţipa la el: Răstigneşte-l, răstigneşte-l!
Azi i se aşază haine înainte, ca să nu-şi lovească piciorul; vineri i se va smulge cu brutalitate şi singura haină.
Azi este înconjurat cu ramuri de palmier şi măslin; vineri i se va pune pe cap o coroană de spini.
Azi îi prezentau copii ca să fie binecuvântaţi; vineri aceleaşi mâini vor fi pironite pe cruce.
Azi toată lumea îl înconjoară; vineri nici apostolii nu vor mai fi, pe Calvar…
Bruno Ferrero are o interesantă povestioară. Spune cum, la sfârşitul lumii, oamenii au fost adunaţi pentru judecată. Miliarde de persoane aşteptau pe o câmpie întinsă, tulburaţi de măreţia evenimentului. La un moment dat, cei din primele rânduri au încep să se agite şi să se revolte:
– Cu ce drept ne judecă pe noi Dumnezeu? Cu ce drept mă judecă el pe mine? – strigă un evreu, arătându-şi numărul de deţinut de pe mână. Ştie el ce înseamnă să fii deţinut într-un lagăr nazist?
– Dar de asta, ce zici? – zise un bărbat de culoare. Am fost torturat, bătut şi ucis doar pentru simplul fapt că m-am născut negru!
– Iar eu – se ridică o studentă care a fost bruscată, abuzată – de ce a trebuit să sufăr atât? Nu a fost vina mea!
Pe toată întinderea câmpiei s-a iscat un murmur de protest la adresa lui Dumnezeu:
<Cu ce drept ne judecă el? Ce ştie el despre suferinţele din lumea noastră, despre durerea de a fi om? Ce înţelege el care trăieşte într-un loc “unde curge lapte şi miere”?>
Atunci au început să-şi aleagă reprezentanţi dintre cei care au suferit mai mult, ca să meargă la Dumnezeu pentru a susţine cauza oamenilor. S-au adunat în mijlocul câmpiei, s-au sfătuit între ei şi au ajuns la următoarea concluzie: dacă Dumnezeu vrea să ne judece, atunci el trebuie să îndure ceea ce înduraseră ei înşişi. Legitimitatea naşterii sale să-i fie pusă la îndoială. Să fie dus în exil, să fugă, să se ascundă. Să fie trădat de cei mai apropiaţi prieteni. Să fie judecat şi condamnat pe nedrept de un tribunal fals. Să fie torturat. Ceilalţi să-şi bată joc de el şi să-l calce în picioare. Să simtă ce înseamnă să fii singur şi părăsit de toţi. Să nu moară de moarte naturală, dar să fie ucis. Şi lista continua. De fiecare dată când erau rostite aceste sentinţe, mulţimea din jur înălţa murmure de aprobare.
După ce ultimul dintre ei spusese ceea ce avea de spus, pe toată întinderea acelei câmpii imense se lăsă o linişte de mormânt. Oamenii înţeleseseră: Dumnezeu îndeplinise deja punct cu punct cererile lor.
Am urmărit Patima Domnului după evanghelistul Marcu. Aş sublinia două aspecte:
Tăcerea lui Isus: „Nu răspunzi nimic? Iată câte învinuiri aduc împotriva ta…Dar Isus nu a mai răspuns nimic”
Tăcerea lui Isus dezarmează. La prima vedere parcă am vrea ca Isus să vorbească, să se dezvinovăţească, să aducă argumente, să facă minuni ca să scape, să coboare foc din cer, să-i cheme pe cei vindecaţi în apărarea sa….Nimic din toate acestea…Isus nu gândeşte ca noi. Noi oamenii alergăm până la capătul pământului, facem compromisuri, chiar apelăm la păcate şi superstiţii numai ca să ne fie bine. Apelăm şi la „minciuni ca să fie bine” numai ca să ne dezvinovăţim. Noi vrem să vorbim chiar şi calomniind, numai şi numai ca să ne fie bine! Facem procese peste procese false ca să iţim basma curată… Dar Isus tace. Ar fi avut sute de motive, adevărate , ar fi putut să se apere….Dar Isus tace… Nu face caz de dumnezeirea sa…Şi bine că nu face, Atunci am fi avut motive să nu-l mai urmăm pentru că nu ar mai fi fost întru totul asemenea nouă…Dar tăcerea lui Isus nu a fost faliment pentru el…. Dacă toţi credeau că tăcând, totul se va termina cu Vinerea Mare, tăcerea lui Isus a dus spre Înviere.
Un al doilea aspect este părăsirea: Isus părăsit în Ghetsemani, părăsit de apostoli… V-aţi întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu Isus de joi seara până vineri? A fost pur şi simplu aruncat într-o peşteră, cisternă părăsită undeva lângă Ghetsemani: singur…singur. În faţa lui Pilat singur…. În faţa soldaţilor singur… Pe cruce singur…Doar străini, doar duşmani, soldaţi, sutaşi…
În această singurătate se adresează Tatălui, singura lui speranţă. Dar nu e disperare. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Toţi suntem tentaţi să credem că e un strigăt de disperare şi de reproş adus Tatălui. Dar acest psalm este din timpul exilului, şi ar trebui citit în context: cam aşa: deşi unii spuneau „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Voi vesti fraţilor mei numele tău,te voi lăuda în mijlocul adunării.”
E de mare importanţă: în cea mai mare singurătate., Isus îşi găseşte comuniunea cu Tatăl. Toţi avem momente de singurătate. Chiar, pentru dumneavoastră sunt grele? Ce faceţi atunci? La cine apelaţi? Puneţi mâna pe telefon. Sau mergeţi în vizită, poate. Aţi rezolvat problema? Azi Isus ne spune: Doar în Tatăl ceresc este adevărata mângâiere.
Să pornim în această săptămână Mare alături de Isus. Să-i stăm alături, să-i fim Simon din Cirene, să-i fim Veronică, să-i fim Iosif din Arimateea. Însă eu aş prefera în acest an să fiu sutaşul, care, meditând suferinţele lui Isus, să pot spune din toată inima: „Acest om era, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu!”
