Sfântul Anton de Padova, un sfânt universal

0
3603

sfantul anton sfantul minunilorCine nu a auzit oare de sfântul Anton de Padova? Este fascinantă popularitatea de care se bucură acest sfânt al Bisericii noastre. Este invocat în rugăciune nu doar de creştinii romano-catolici, nu doar de creştinii ortodocşi, ci şi de musulmani, de indieni, de japonezi, de budişti.

Este cu adevărat un sfânt universal, un sfânt care a depăşit graniţele creştinismului, fiindu-i recunoscută de toţi sfinţenia şi protecţia pe care o oferă celor care apelează în rugăciune la mijlocirea lui puternică. Multe sunt bisericile puse sub patronajul său, iar statuia lui nu lipseşte din catedralele măreţe ale lumii şi din bisericuţele modeste ale satelor. Icoana lui e prezentă în multe case ale familiilor noastre creştine, fiind ales ca protector deosebit al lor.

De unde provine oare această popularitate extraordinară de care se bucură astăzi sfântul Anton? Răspunsul la această întrebare, care a rămas o enigmă pentru istoricii bisericii, ni-l dă un evreu convertit din zilele noastre, Nicolae Steinhardt, care a îmbrăţişat creştinismul în temniţele comuniste, unde s-a întâlnit cu preoţii şi cu episcopii noştri închişi pentru credinţă. El spune într-o cartea a sa, Jurnalul  fericirii, că stima de care se bucură Sf. Anton de Padova derivă din preocuparea pe care acest sfânt a avut-o şi continuă să o aibă faţă de bătrânica ce şi-a pierdut cheile, faţă de doamna care nu îşi mai găseşte căţelul, faţă de mama care simte că nu mai poate menţine pacea în familie, faţă de soţia care este disperată din cauza soţului alcoolic, faţă de toţi aceia care au şi uitat ce au uitat. Cu alte cuvinte, popularitatea sa vine din atenţia pe care el a avut-o şi continuă să o aibă şi astăzi faţă de toţi aceia care trec prin greutăţile şi încercările vieţii.

Într-adevăr, sfântul Anton, încă din timpul vieţii sale, s-a făcut prietenul celor aflaţi în dificultăţi şi în suferinţă: săraci, bolnavi, oameni băgaţi în închisoare pentru că nu aveau cu ce să-şi plătească datoriile, oameni loviţi de tot felul de nenorociri. Multe au fost minunile prin care el i-a ajutat pe cei aflaţi în astfel de momente delicate şi mulţi sunt aceia pe care îi ajută în continuare şi astăzi în mod miraculos.

Dar nu trebuie să uităm că sfântul Anton a fost este şi un model strălucit de sfinţenie. Virtuţile sale eroice au fost acelea care l-au făcut atât de plăcut înaintea lui Dumnezeu şi au dat totdeauna putere deosebită rugăciunilor făcute prin mijlocirea lui. Apelarea la mijlocirea lui trebuie să ne determine şi pe noi să ne lăsăm „molipsiţi” de virtuţile lui, în special de iubirea extraordinară pe care a avut-o faţă de Dumnezeu şi care s-a răsfrânt într-un mod atât de admirabil asupra semenilor săi.

 

Repere din viaţa sfântului Anton:

–         s-a născut la data de 15 august 1195 în oraşul Lisabona, Portugalia;

–         la vârsta de 15 ani a abandonat lumea pentru a intra în rândul canonicilor regulari, la mănăstirea „Sfântul Vincenţiu de Fora”. Aici se dedică îndată studiului ştiinţelor sacre, mai cu seamă teologiei „regina ştiinţelor”;

–         ceva mai târziu s-a retras la Coimbra, o mănăstire mai izolată. Aici citea zi şi noapte Sfânta Scriptură. Însă dezamăgit cumva de luxul mănăstirii, hotărăşte să intre în ordinul franciscan pe care îl stima foarte mult, iar după ce îşi termină noviciatul obţine permisiunea de a merge în Africa pentru a lucra la convertirea necredincioşilor.

–         este hirotonit preot în anul 1219. Anton se pune acum cu tot zelul în slujba sufletelor şi aleargă acolo unde era primejdia mai mare. Puterea lui de a convinge, ajutată de ştiinţa teologică ce o stăpânea, şi mai ales sfinţenia vieţii lui, aduceau în suflete lumina şi tăria necesară să se întoarcă la Dumnezeu. Minunile cu care însoţea adesea predicarea cuvântului mântuirii zguduiau adânc sufletele şi le conduceau la convertire.

–         se îmbolnăveşte de hidropizie, iar la 13 iunie 1231 îşi ia zborul spre plaiurile cele veşnice, la vârsta de 36 de ani. Se spune că la moartea sa mâinile negre arse de soare au devenit albe ca zăpada şi fine, delicate, cum sunt mânuţele unui copil. Faţa sa desfigurată de boală a devenit senină şi frumoasă. Trupul său răsucit de suferinţă a devenit zvelt, aşa cum arăta în tinereţe, când era sănătos. Totuşi acest trup frumos când a fost dezgropat după 32 de ani era complet transformat în cenuşă. Însă ceva rămăsese din el, şi anume limba. Acea limbă poate fi văzută şi astăzi după atâţia ani de la moartea sfântului Anton în bazilica din Padova.

–         în anul 1232, în sărbătoarea Rusaliilor, este ridicat la cinstea altarelor, iar în 1946, Papa Pius al XII-lea l-a declarat pe Sfântul Anton de Padova învăţător al Bisericii, cu titlul de „Doctor Evangelicus”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.