În acea seară de Joia Sfântă, Mântuitorul a păşit în Grădina Măslinilor cu sufletul greu împovărat. Drept martori ai durerii sale ia luat pe Petru, Iacob şi Ioan. Plin de durere şi înspăimântat, s-a mai îndepărtat câţiva paşi, copleşit de singurătate şi suferinţă… Faţa sa are paloarea morţii; toate suferinţele sufletului său sunt reflectate în privirea sa înlăcrimată, iar de pe buze pare că se aud din nou cuvinte de durere: „întristat este sufletul meu până la moarte”…
O, Mântuitorule preaiubit, un ocean de tristeţe se revarsă asupra Inimii tale transformând-o intr-un abis de amărăciune. Valurile acestei dureri imense care te inundă, nu reduc cu nimic setea Inimii tale, ba chiar mai mult, te înflăcărează. Amărăciunea sufletului tău devine atât de puternică încât oricărui om iar fi fatală…
Singur deci, ridici încet colina cu paşi şovăitori, copleşit de această greutate zdrobitoare: teribilă dramă a Inimii!… Nici o vietate nu tulbură liniştea nopţii, doar foşnetul măslinilor mai întrerupe monotonia grădinii. Între arbori şi stânci, în deplină singurătate, îngenunchezi o bune Isuse în faţa Tatălui tău ceresc; începi rugăciunea într-o nimicire totală şi voluntară, într-o cufundare profundă şi într-o totală supunere faţă de voinţa celui care te-a trimis. Cu capul între mâini, rezemat de o stâncă, care îţi asigură un sprijin pe care, din indiferenţă, noi toţi adeseori ţi-l refuzăm, tu suferi îngrozitor… O tăcere adâncă domneşte în jur, întreruptă doar de briza nopţii şi, din când în când, de gemetele tale o Isuse…
Acum eşti OM, divinitatea ta nu te ajută mai mult… Se pare că misiunea ta de predicator al adevărurilor veşnice a eşuat: pare că puterea ta divină de a face minuni ţi-a fost ridicată şi că lucrarea ta dumnezeiască a fost în întregime distrusă!.. Arătând ca un răufăcător care trebuie să răspundă judecătorului său, te înfiorezi şi tremuri de spaimă; sudoarea fricii îţi acoperă tot trupul… O bune Isuse, iubirea te-a silit să ispăşeşti singur păcatele oamenilor şi, iată, ceasul a venit! În acest moment eşti acoperit cu o haină hidoasă. Ai preluat asupra ta toată oroarea păcatelor mele; este ceasul ispăşirii, ceasul celui mai mare şi mai crud sacrificiu!…
O amărăciune teribilă te cuprinde; zdrobit de suferinţă, şovăi şi te prăbuşeşti… Şi ce perspectivă înspăimântătoare: hoarda crudă a evreilor şi a soldaţilor romani, în fruntea cărora s-a aşezat Iuda: fuga celor mai buni prieteni ai tăi, poporul în delir care te vrea crucificat; biciuirea care peste puţin timp te va zdrobi; coroana de spini, pumnii si scuipatul călăilor care îţi vor desfigura faţa atât de adorată de Mama ta Sfântă; drumul Calvarului, cuiele, batjocurile şi moartea pe Cruce…
O adoratul meu Mântuitor, toată drama care se va termina odată cu ruşinoasa şi sângeroasa ta moarte, se derulează acum înaintea ochilor tăi, în detaliile cele mai sinistre, toate îţi umplu sufletul de o teamă care te striveşte şi care face ca din Inima ta preasfântă să ţâşnească un strigăt dureros către Tatăl preasfânt: „Abba, Părinte, toate sunt cu putinţă la tine. Depărtează paharul acesta de la mine, dar nu ce voiesc eu, ci ceia ce voieşti Tu”…
Tăcerea plină de amărăciune este singurul răspuns. Cerul se acoperă de nori, în spatele cărora luna pare că se ascunde ca să nu vadă groaznicul spectacol al Grădinii Măslinilor; iar dincolo de cerul nopţii, Dumnezeu Tatăl rămâne tăcut la rugăciunile Fiului său.
Aşa o cere Dreptatea sa; nu mai este momentul când cerurile s-au deschis pentru a se lăsa auzit glasul Tatălui: Acesta este Fiul meu Preaiubit, în care am binevoit; pe El să-l ascultaţi… Omenirea vinovată trebuie să primească reconcilierea Tatălui Creator, şi această reconciliere nu se poate face decât prin acela care este OM şi DUMNEZEU în acelaşi timp; el va ispăşi dumnezeieşte în natura sa omeneasca urâţenia păcatului. Ceasul acestei ispăşiri, a cărei suferinţe cumplite presupun o suportare extremă, a sunat; OMUL-DUMNZEU, plin de groază în faţa pătimirii sale şi a morţii agonizează în Grădina Măslinilor; în timp ce, din toate colţurile lumii, păcatele sosesc în valuri şi desfăşoară asupra Dumnezeiescului Penitent torente de vină si moarte…
Isuse Euharistie, vin la picioarele Tale numeroase suflete care te iubesc şi care, veghind împreună cu tine, meditează plini de compasiune suferinţele Inimii tale!
Printre ele, cele cu o sănătate încercată; de mult timp poate boala le roade trupul şi desăvârşeşte lent opera sa, rânjind sigură de victoria sa.
Sau inimi care sângerează din cauza morţii unei fiinţe dragi. Inima lor o Isuse strivită, rămâne sfâşiată, iar amintirea lor aduce atâtea regrete amare. E Gradina lor, a Măslinilor!.. Sumbru le este poate viitorul.
Unele inimi de soţi disperate, pentru că iubirea legiferată în faţa altarului a dezertat din căminul conjugal… Ce crud Ghetsemani! Ce Cale a Crucii în perspectivă!…
O Dumnezeule Mântuitor, câte decepţii sunt acumulate pe drumul vieţii omeneşti! Câte victime agonizează in câte o Grădină a Măslinilor.
Dulce Isuse, în numele tuturor acestor inimi îndurerate, mă rog împreună cu tine: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti” Matei 26,39.
(meditaţie comentată după Pr. L. Lammertyn)
