De câte ori citesc acest pasaj din Evanghelia după Ioan, mă învăluie o stare de bucurie şi emoţie care atinge de multe ori inima şi o face să tresalte în piept, iar dacă uneori lacrimile apar printre gene le las… sunt binevenite, sunt de fericire.
Aş vrea să mă explic. Era după Înviere. Ucenicii reluaseră ocupaţia lor de mai înainte – pescuitul – când deodată Isus le apare pe ţărm. Ioan e singurul care-l recunoaşte (oare pentru că tot el a fost şi sub Cruce?) şi, cu faţa iradiind de bucurie, de fericire, se uită spre Petru şi spune, exclamă chiar: „E DOMNUL!” Cu alte cuvinte: Petre, dragul meu, priveşte, deschide-ţi inima şi sufletul! Nu-l recunoşti? Este chiar Învăţătorul nostru! Este chiar cel pe care noi l-am văzut răstignit pe cruce! Este Isus! Faţa lui Ioan spunea totul pentru că faţa sa era luminată de cel ce e Lumina.
După 2000 de ani, pe 10 iunie 2012, în duminica următoare după Joia Verde, mă îndreptam la Catedrală pentru Lirturghia de la ora 16.00 când telefonul părintelui Vasile mă anunţă că, în cadrul acestei liturghii, va trebui să mă ocup şi de mici probleme organizatorice. Bineînţeles, răspunsul a fost „DA” din toată inima.
Liturghia a început. Altarul s-a umplut de alb, iar corul seminariştilor a umplut Catedrala cu cântul lor. Ce stare! Ce bucurie! … Predica părintelui Mihai Budău ne-a pregătit, parcă, pentru marele moment de pe străzile oraşului – procesiunea cu Preasfântul Sacrament. Noi cei din secolul XXI, cine spunem că este Cristos? Răspunsul îl dă fiecare în inima sa.
Liturghia se sfârşeşte şi procesiunea începe… Din faţa Catedralei Sfânta Fecioara Maria, Regină, totul se pune în mişcare. În faţă – CRUCEA, Tronul Mântuitorului, semnul victoriei, al biruinţei asupra păcatului şi al morţii. Este încadrată de două lumini – erau şi acum 2000 de ani în persoana Mariei şi a lui Ioan. Urmează ministranţii îmbrăcaţi în alb, flancaţi de patru steaguri fluturând în vânt: cel diecezan (suntem catolici din Dieceza de Iaşi), tricolorul (români ce aparţinem acestui neam), steagul Uniunii Europene (facem parte din familia creştină a Bătrânului Continent) şi steagul papal (pentru că aparţinem Bisericii Universale cu „capul la Roma”). Vin la rând icoanele care păşesc grandios, descoperind tuturor: Inima lui Isus, Inima Mariei, Sfânta Familie, Fecioara Îndurerată, Sfânta Tereza, Fericitul Ieremia, dar şi Preasfinţitul nostru martir Anton Durcovici.
Procesiunea îi are acum în rol pe copiii de la Prima Sfântă Împărtăşanie care vor să-i aştearnă lui Isus un covor de petale de trandafiri, reuşind să-l facă pe Isus să zâmbească. Vin apoi slujitorii Domnului – preoţii, toţi în alb, cântând împreună cu corul şi cu toată adunarea Noi vrem pe Domnul.
În faţa baldachinului, fumul de tămâie se ridică spre cer şi aduce laudă şi mulţumire.
Cei doi episcopi ai noştri, Petru şi Aurel, ni-l arată nouă tuturor pe DOMNUL. Pe el îl purtăm acum pe străzile oraşului nostru. Lui îi aducem laudă şi mulţumire. Lui ne închinăm şi-i mulţumim. Baldachinul este însoţit, nici nu se putea altfel, de sfeşnice luminoase. Urmează corul seminariştilor. Tinerii seminarişti, viitori preoţi, îi cântă Creatorului, celui ce s-a numit pe sine IUBIRE. Fanfara cântă de răsună până departe. Întreaga mulţime de credincioşi se alătură şi cântă cu toată bucuria.
Intrăm pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Oamenii se opresc… Sunt feţe senine, dar şi feţe mirate, sunt feţe ce întreabă ce se întâmplă, iar mie îmi vine să spun, privind spre baldachin, la fel ca Ioan la Marea Tiberiadei: „E DOMNUL!” Dragii mei, priviţi-l, e aici în oraşul nostru, pe străzile noastră! E cu noi! E Domnul! Bucuraţi-vă! …
Şi s-au bucurat pentru că s-au oprit pentru câteva clipe din mersul prin această lume şi l-au privit, iar Domnul privindu-i i-a îndrăgit… Acum l-am înţeles pe regele David care dansa în faţa Chivotului de bucurie la intrarea în Ierusalim. Ce-o să zică supuşii săi? Ce vor zice curtenii săi? Nu-l interesa, el trebuia să se bucure ca un copil pentru că lângă el… E DOMNUL.
Am revenit în Catedrală, ne-am rugat şi i-am mulţumit Domnului că a fost împreună cu noi în această după amiază de iunie 2012.
Cântecul, rugăciunea, bucuria, lumina şi iubirea s-au unit astăzi, pentru o vreme la Catedrala catolică. Procesiunea de Joia Verde are caracterul său cu totul aparte – ea scoate din rutină şi din lâncezeală pe toţi.
Aş vrea într-o zi ca toţi oamenii, privind spre baldachinul ce adăposteşte Iubirea, să exclame cu feţe iradiind de lumină: E DOMNUL.
