A fi cu Dumnezeu

Liturgia duminicii a V-a a Paştelui are în centru imaginea viţei de vie şi a mlădiţelor. Meditând la aceste cuvinte ale lui Isus, vom înţelege raportul care ne leagă de el în dimensiunea sa cea mai profundă. Este o legătură chiar mai profundă decât aceea dintre păstor şi turma sa, la care am meditat duminica trecută. În Evanghelia de astăzi descoperim unde se află „forţa interioară” a religiei noastre (cf. 2Tim 3,5).

Haideţi să ne gândim la situaţia concretă de unde a fost luată această imagine.

Care realitate exprimă mai bine această unitate decât cea a viţei şi a mlădiţei? Mlădiţa este o ramură, o prelungire, am putea spune, a viţei. De la aceasta provine seva care o hrăneşte, apa solului şi tot ceea ce, mai apoi, devine strugure, sub razele estivale ale soarelui; dacă nu este alimentată de viţă aceasta nu produce nimic. Este acelaşi adevăr pe care Sf. Paul îl exprimă prin imaginea trupului şi a membrelor: Cristos este Capul trupului, care este Biserica, al cărei membru este fiecare creştin (cf. Rom 12,4; 1Cor 12,12). La fel şi membrul, dacă este desprins de trup, nu poate să facă nimic.

Însă, dacă aplicăm această relaţie nouă, oamenilor, la ce se referă acesta? Oare nu intră în conflict cu simţul nostru de autonomie şi de libertate, adică cu sentimentul nostru de a fi un întreg, un tot şi nu doar o parte? Această legătură este evidenţiată printr-un procedeu pe care Sf. Paul, printr-o imagine preluată şi aceasta din agricultură, îl numeşte altoire. Noi, care eram măslini sălbatici, am fost inseraţi şi altoiţi în Cristos (cf. Rom 11,16); am devenit mlădiţe ale viţei adevărate şi ramuri ale măslinului bun şi toate acestea „datorită Duhului Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom 5,5). Viţa şi mlădiţa au în comun pe Duhul Sfânt.

În concret, care este rolul nostru de mlădiţe?

Pentru a răspunde la această întrebare voi începe cu o istorioară.

Familia Tănase era o familie obişnuită, care locuia într-un oraş. Şi, ca în orice familie, existau momente deosebite când întreaga familie se aduna. Aceste momente însemnau foarte mult pentru Katy şi Ştefan Tănase. Amândoi au aproximativ 50 de ani şi lucrează, iar cei patru copii ai lor şi-au început viaţa proprie, fiecare la casa lui. Doi dintre ei, Francis şi Ana, sunt căsătoriţi şi au copii. Ceilalţi doi, Sebastian şi Ioana încă nu s-au căsătorit. Lui Katy şi Ştefan le place foarte mult când copii şi nepoţii lor se adună pentru a lua cina împreună sau doar pentru a discuta.

Bineînţeles că ei s-au obişnuit cu faptul că Ioana nu este niciodată alături de ei. Din anumite motive, ei nu se înţeleg destul de bine; Ioana nu vrea să aibă nimic de a face cu părinţii sau fraţii săi. Ei nu au mai văzut-o de vreo trei ani. Ea s-a înstrăinat complet de familie. Atunci când este sunată de familie, ea răspunde destul de rar şi mesajele primite le ignoră. Katy şi Ştefan au întrebat-o, de mai multe ori, de ce nu mai vrea să aibă de a face cu ei, însă ea le răspundea că este prea ocupată. Ei încă o mai iubesc. Ea este fiica lor, însă ea nu este acolo, nu este niciodată alături de ei. Am putea spune că ei sunt cu ea, însă ea refuză să fie cu ei.

Bineînţeles că o astfel de înstrăinare poate să aibă loc şi în relaţia noastră cu Dumnezeu. Dumnezeu este cu noi. Acest lucru chiar ni-l vesteşte la finalul Evangheliei după Sf. Matei: „Eu sunt cu voi în toate zilele”. În Vechiul Testament, Dumnezeu proclamă că va veni ziua când el va fi Dumnezeu lor, iar ei vor fi poporul său. Cu toţii ştim că Dumnezeu vrea să fim una cu El. Însă acest lucru nu este de ajuns. Chiar dacă este cu noi, relaţia poate să aibă de suferit sau poate chiar să înceteze dacă noi nu suntem cu El.

În Evanghelia pe care am ascultat-o, Domnul spune: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Rămâneţi în mine după cum rămân şi eu în voi”. Domnul este asemenea lui Katy şi Ştefan, care îi iubesc pe copii lor, cărora le pasă de ei. Însă uneori, poate destul de des, noi suntem asemenea Ioanei. Dumnezeu este cu noi, însă noi ne înstrăinăm de el.

Probabil că fiecare dintre noi a întâlnit persoane care au o viaţă dezordonată, refuză să îi aducă cult lui Dumnezeu şi apoi spun: „Ştiu că Dumnezeu mă iubeşte. O să-mi fie bine”. Este insuficient. Nu este destul să spunem: „Dumnezeu mă iubeşte”, trebuie să fim uniţi cu viţa pentru ca iubirea sa să pătrundă în noi. Trebuie să ne dorim să fim într-o relaţie strânsă cu Dumnezeu.

Despre acest lucru ne vorbeşte Isus în Evanghelie. Faptul de a şti unde este viţa nu permite mlădiţelor să fie hrănite de seva, de viaţa viţei. Mlădiţele trebuie să fie o parte din viţă, să fie altoite pe viţă. Dumnezeu ne iubeşte infinit mai mult decât Katy şi Ştefan o iubesc pe fiica lor, Ioana. Însă, asemenea Ioanei, dacă refuzăm să luăm parte la iubirea Tatălui atunci nu vom avea parte de viaţa sa, de care să fim hrăniţi.

Mai departe, Evanghelia ne vorbeşte despre faptul de a da roade. Dacă mlădiţa este unită cu viţa, va da rod. Însă dacă mlădiţa nu rămâne unită cu viţa, ea se va usca, va muri, nu va mai da nici un rod. Dumnezeu ne cheamă să facem concretă în lume evanghelia sa. El ne cheamă să fim martori ai învierii. Ne cheamă să ducem iubirea sa în lume. El nu ne cheamă doar să fim în prezenţa sa, ci ne cheamă să transformăm lumea prin prezenţa sa. Bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, rude şi prieteni, preoţi şi laici, toţi sunt chemaţi să trăiască Viaţa, care este atât de importantă încât îi atrage pe alţii la Ea. Am putea spune că Viaţa lui Cristos este asemenea unui magnet. Când oamenii experimentează această Viaţă în ceilalţi, o doresc pentru ei înşişi. Aceşti oameni, cei care se întorc la Dumnezeu, sunt roadele. Unirea noastră cu Dumnezeu îi atrage la El. Ei reprezintă rodul, pe care suntem chemaţi să-l aducem.

„Prin aceasta este preamărit Tatăl meu: să aduceţi rod îmbelşugat şi să fiţi ucenicii mei”. Noi venim la biserică pentru ca să-l preamărim pe Dumnezeu, să ne închinăm lui, însă dacă aceasta este tot ceea ce facem, să adorăm prezenţa sa aici şi apoi să ne întoarcem într-o lume fără Dumnezeu, trăind cufundaţi în valori necreştine, nu ne închinăm cu adevărat lui Dumnezeu. Îi aducem cult adevărat lui Dumnezeu când ducem ceea ce trăim aici dincolo, într-o lume care tânjeşte după prezenţa sa. Noi ne-am adunat ca să fim hrăniţi de Dumnezeu. Şi suntem hrăniţi pentru a fi trimişi la ceilalţi. Adunaţi, hrăniţi şi trimişi: acestea sunt acţiunile unui popor euharistic.

Atunci când ne trăim viaţa de creştini la locul de muncă, la şcoală, acolo unde locuim, ceilalţi experimentează Cuvântul lui Dumnezeu care este în noi. Iar puterea lui Dumnezeu va lucra prin noi în moduri care depăşesc înţelegerea noastră, pentru că aşa este Dumnezeu, Cel care depăşeşte înţelegerea noastră.

Într-adevăr, Dumnezeu este cu noi, dar, pentru a avea o relaţie stabilă cu Dumnezeu, trebuie ca şi noi să fim cu El. Când facem acest lucru, când suntem uniţi cu viţa, atunci putem să trăim o adevărată viaţă de creştini, putem să-i atragem pe ceilalţi la El, putem să aducem rod.