Pentru creştini, cea mai mare sărbătoare este Paştele, căci această sărbătoare comemorează punctul central al credinţei creştine: moartea şi învierea lui Cristos. Acest lucru este şi rămâne valabil chiar dacă, prin atmosfera feerică de care este înconjurată, sărbătoarea Crăciunului tinde să fie pusă de societatea de azi pe primul loc. Moartea şi învierea lui Cristos sunt fundamentul credinţei noastre, sunt fundamentul existenţei noastre de creştini şi, de aceea, este normal ca ele să reprezinte punctul central al anului liturgic.
Însă, ca pentru orice sărbătoare, pentru o mai bună trăire a ei este necesară o pregătire. Şi cu cât sărbătoarea este mai importantă, cu atât şi pregătirea trebuie să fie mai îndelungată şi mai aprofundată. Urmând exemplul lui Cristos, care, după botez, s-a retras timp de patruzeci de zile în pustiu pentru a se pregăti în vederea misiunii sale pe acest pământ, Biserica, încă din primele secole ale sale, a hotărât să se pregătească pentru sărbătoarea Paştelui printr-un timp de post şi de rugăciune de patruzeci de zile.
În această perioadă a Postului Mare suntem cu toţii invitaţi să ne lăsăm călăuziţi de Cuvântului lui Dumnezeu şi, călăuziţi de acest Cuvânt, să facem noi paşi în urmarea lui Cristos şi în dăruirea noastră faţă de el şi faţă de aproapele. Este o invitaţie care se reînnoieşte an de an, care ne abordează şi ne provoacă an de an. Iar, date fiind provocările zilnice ale vieţii moderne ca şi momentele noastre de slăbiciune, noi trebuie să-i răspundem an de an. Este o muncă sau, mai bine zis, o luptă continuă cu noi înşine şi cu toate ispitele din jurul nostru, o muncă pe care nu o putem susţine decât trăind la intensitate cât mai mare aceste momente de aprofundare a identităţii noastre creştine. Căci, într-adevăr, postul, caritatea şi rugăciunea nu fac altceva decât să ne apropie mai mult de Dumnezeu, să dea la o parte tot ceea ce ne împiedică în relaţia noastră filială cu el. Şi, astfel, ele ne ajută să ne descoperim mai bine. Să recunoaştem în noi darurile nemărginite pe care Dumnezeu ni le-a oferit, dar şi să descoperim punctele sensibile, deficitare, ale vieţii noastre creştine. Cu alte cuvinte, acest timp binecuvântat al Postului Mare, trăit bine, ne pune faţă în faţă cu Dumnezeu, cu voinţa sa preasfântă, şi ne poate ajuta foarte mult în a răspunde la întrebarea mereu şi mereu nouă: este viaţa mea un răspuns adecvat la marea iubire a lui Dumnezeu dezvăluită prin moartea şi învierea Fiului său?
Întrebarea aceasta este adresată fiecăruia dintre noi, personal, şi, de aceea, şi răspunsul ei trebuie să fie personal. Biserica ne invită ca în acest timp să încercăm să dăm acest răspuns, iar dacă avem probleme să apelăm la puterea ei de a ne ajuta şi de a ne susţine atât prin sacramentele sale cât şi prin rugăciunile comunităţii din care facem cu toţii parte.
