Într-un sat sunt două comunităţi aproximativ egale: una romano-catolică şi una ortodoxă. Preoţii celor două comunităţi (părintele Anton – catolic şi părintele Dumitru – ortodox) sunt foarte buni prieteni şi colaborează frumos. Într-o seară, în timpul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, au organizat o celebrare ecumenică în biserica catolică. Dar au vrut să o regizeze într-un mod aparte, pentru ca lumea să înţeleagă cât mai bine.
Părintele Dumitru îl întreabă pe cel catolic: „În seara aceasta nu ai putea să foloseşti ca veşmânt liturgic numai stola? E obligatorie la voi şi cota albă?” „Nu e obligatorie. Pot să vin doar cu stola. Dar ce ai de gând să faci?” întrebă părintele Anton. „Eu vreau să vin doar cu patrafir, şi mi-ar plăcea ca lumea să ne vadă de această dată în veşminte asemănătoare.” Ideea a plăcut şi s-au prezentat ambii cu sutane negre şi doar cu stolă şi patrafir.
Ce a urmat după aceea?
Ambii au venit la celebrare, în faţa mulţimii, purtând câte un sac în spate. Au întrebat mulţimea: „Ştiţi ce avem noi în aceşti saci?” Tăcere. Nimeni nu putea să-şi închipuie ce poartă preoţii în acei saci mari.
Primul, părintele Anton, rupe tăcerea şi spune:
– Eu port în acest sac al meu toate valorile şi comorile credinţei noastre catolice, tot ce ne este mai drag şi mai scump sufletului nostru.
– Şi eu am acelaşi lucru: tot ce cred, tot ce aparţine credinţei noastre ortodoxe, tot ce am primit de la strămoşii mei. Şi continuă: Părinte Antoane, scoate şi arată ce ai acolo!
Părintele Anton scoate cartea Bibliei şi spune:
– Am aici Cartea sfântă, Cuvântul lui Dumnezeu, care este un cuvânt viu şi mântuitor.
– Şi eu am aici aceeaşi Biblie, spune părintele Dumitru, scoţând din sacul lui cartea.
– Mai am aici o cruce, continuă preotul catolic, scoţând din sac un crucifix.
– Şi eu am aici o cruce, răspunde părintele Dumitru, arătând lumii o cruce foarte frumos pictată.
– Noi o mai avem pe Maria ca mamă, şi scoate din sac o icoană minunată a Maicii Domnului.
– Şi noi o avem pe Măicuţa Domnului, şi arată lumii o icoană aurită.
– Noi avem sfânta preoţie, arătând stola de pe umeri.
– Şi noi avem taina preoţiei, arătând frumosu-i patrafir care-i înconjura gâtul.
– Noi avem darul episcopatului, pe care nu-l au protestanţii, spune preotul catolic arătând lumii o mitră episcopală.
– Şi noi avem pe episcopi ca urmaşi ai apostolilor, zice părintele Dumitru, ridicând în mâini o splendidă coroană episcopală cu pietre preţioase.
– Noi avem frumoasa învăţătură a Sfinţilor Părinţi. Şi arată lumii o carte a Sfântului Augustin.
– Şi noi îi avem la mare cinste pe Sfinţii Părinţi. Chiar celebrăm liturghia lor: a Sfântului Vasile şi a Sfântului Ioan Gură de Aur. Şi arată lumii o carte a Sfântului Ciril.
– Noi avem Marea Taină a Liturghiei şi a împărtăşaniei, spune părintele catolic scoţând din sac un Potir.
– Şi noi avem Sfânta Liturghie de care aminteam mai degrabă. Şi arată şi el un potir.
– Noi cinstim Sfântul Mormânt al Domnului, continuă preotul catolic, scoţând din sac o imagine de la Ierusalim.
– Dar la Sfântul Mormânt oare nu stau de pază împreună preoţi catolici şi ortodocşi? întreabă retoric preotul Dumitru, arătând şi el imaginea aceluiaşi mormânt.
– Dar noi avem ca legătură cu Dumnezeu rugăciunea, şi scoate din sac o carte de rugăciuni.
– Rugăciunea este şi la noi la mare cinste, şi scoate şi preotul Dumitru o cărţulie.
– La noi mai este şi cinstirea sfinţilor şi a sfintelor relicve. Şi arată lumii o carte cu rugăciuni către Sfântul Anton.
– Sfinţii sunt şi la noi la mare cinste. Mergeţi la Mitropolie la Iaşi şi veţi vedea trupul Preacuvioasei Paraschiva. Şi arată lumii Acatistul Sfintei Paraschiva.
Şi această demonstraţie a continuat. Au mai scos din sacii lor: textul Crezului, o cifra mare de carton care reprezenta cele şapte sacramente (taine), un ceaslov şi un breviar, câte o lumânare ca obiect de cult la diferite celebrări.
– Se vede, fraţilor, că tot ceea ce avem noi e identic, e exact la fel.
– Aşa observ şi eu, zice părintele Dumitru. Şi atunci de ce oare nu suntem noi ca fraţii împreună?
– Dar nu vezi, părinte Dumitru, că sacii noştri încă nu s-au golit?
– Da, văd, dar ce mai avem noi în saci, nu cred că trebuie să scoatem afară. Ne-ar durea inima şi sufletul!
– Cam aşa e…
Şi celebrarea a continuat cu bucuria întâlnirii, dar şi cu durerea că vor rămâne mai departe separaţi… Oare până când?
(Partea a doua a acestui articol o puteţi găsi aici: Barierele ecumenismului (II))