(Continuarea articolului: Lecţie de ecumenism?)
După ce amândoi preoţii au scos lucruri minunate, de mare valoare reală şi simbolică, din sacii lor, ochii li s-au înlăcrimat. Amândoi mai aveau multe lucruri de scos. Sacii se goliseră doar pe jumătate.
– Ce mai ai acolo, Părinte Dumitru?
– Mai am aici multe lucruri care ne-au făcut să ne privim duşmănos atâtea şi atâtea secole.
– Cam tot la fel am şi eu aici, lucruri care dor, dar tare mi-ar place să rămână în urmă, în istorie. Eu zic să le scoatem ca să vadă toţi. Ştiindu-le, poate le vom evita pe viitor.
Pe de o parte le-ar fi scos în faţa mulţimii, pentru ca lecţia să fie completă. Pe de altă parte nu aveau curajul să le scoată, pentru că nici unuia nu i-ar fi făcut cinste. Dacă le-ar fi scos fiecare din sacul său, lumea din biserică ar fi comentat: „Uite în sacul acelui preot s-a găsit cutare şi cutare lucru”.
După câteva clipe de gândire şi-au zis: „Să răsturnam amândoi odată sacii noştri aici în faţa altarului şi nimeni nu va şti ce a ieşit din sacul fiecăruia”. Zis şi făcut. Aşa a apărut, jos în faţa altarului, o grămadă de lucruri curioase. Apoi au chemat un copil din mulţime, care să ia fiecare obiect în parte şi să întrebe pe preoţi ce reprezintă.
Copilul, sincer cum sunt toţi copiii, se apropie. Se uită lung, se apleacă şi ridică de jos un glob pământesc (care se foloseşte la ora de geografie) şi întreabă:
– Ce este acesta?
– Dragii mei, se adresează unul din preoţi mulţimii, acesta este pământul nostru. Aşa cum vedeţi e rotund şi are două mari părţi: Răsărit şi Apus. Fiind pământul nostru mare şi rotund, noi creştinii ne-am dezvoltat la distanţă unii de alţii, în zone diferite. Nu ne-am cunoscut bine unii cu alţii şi ne-am trezit oarecum diferiţi unii de alţii.
Apoi copilul se apleacă şi ridică de jos o oglindă şi întreabă:
– Asta de ce este aici?
– Tot timpul noi, creştinii de ambele părţi, parcă am avut între noi o oglindă. Uitându-ne spre oglindă, ne-am văzut mereu numai pe noi (de obicei frumoşi şi buni) dar prin oglindă nu am văzut niciodată. Nu am putut să vedem că şi dincolo de oglindă mai sunt şi alţi creştini la fel ca noi, cu acelaşi nume şi aceeaşi credinţă.
Copilul se apleacă din nou, ridică de jos două pietre şi întreabă?
– Dar de ce aţi adus şi pietre în sacii voştri?
– Pentru că de multe ori am crezut că vom fi mai buni şi mai puternici dacă vom arunca cu pietre în fraţii noştri. Că s-au chemat afurisenii sau anateme, tot pietre aruncate în fraţi au fost. În loc să ne apărăm noi creştinii în faţa păgânilor, am aruncat cu pietre unii în alţii, crezând că suntem duşmani. Rar s-a întâmplat să se unească creştinii contra turcilor. Au mai fost şi cazuri fericite. Să ne gândim la Ştefan cel Mare care a apărat Europa. S-a bucurat atunci şi Papa de la Roma şi l-a numit „Apărătorul credinţei creştine”. Dar prea multe pietre au aruncat creştinii, unii împotriva altora!
Copilul mai ridică de jos o pană de păun şi întreabă curios:
– Dar pana asta, aşa de frumos colorată, de ce aţi mai adus-o aici?
– Asta este o pană de păun. Păunul, deşi este o pasăre ca toate celelalte, se umflă în pene ca să pară foarte mare şi mai frumos. Dar totul e mândrie şi aparenţă. Aşa şi noi fiecare: de multe ori am uitat că nu numărul mare de creştini dă valoare Bisericii, ci sfinţenia creştinilor. Orgoliile unor creştini au dus adesea la dezbinări, neînţelegeri şi chiar duşmănii.
Copilul se apleacă din nou. De data această ridică o carte foarte mare şi grea pe care erau scrise cu litere de o şchioapă: Ristoia ştrecină. Se uită lung, dă să citească dar, mirat, nu înţelege nimic.
– Asta ce o mai fi? întreabă nevinovatul copil.
– Este o carte de istorie creştină. Dar vezi că şi titlul e încurcat. Aşa au vrut de multe ori duşmanii Bisericii să scrie cărţi de istorie dar neadevărate, pline de falsuri, care să tulbure minţile creştinilor. Mai mult, un mare număr de cărţi de istorie, intenţionat scrise fals, anume vor să învrăjbească creştinii între ei. Citind asemenea cărţi, mulţi creştini au început să-i duşmănească pe ceilalţi creştini. Numai cărţi de istorie nu sunt acestea!
Copilul mai ridică de jos o cărămidă mare şi întreabă:
– Dar asta ce înseamnă?
– Această cărămidă face parte dintr-un zid. Ori între noi, catolici şi ortodocşi, a fost mereu un zid al necunoaşterii. Niciodată, până acum 50 de ani, n-am stat de vorbă, nu ne-am întrebat unii pe alţii nici măcar cum ne cheamă. Niciodată nu ne-am îmbrăţişat. Poate am stat la masă cu păgâni, dar am refuzat să stăm cu alţi creştini. A fost între noi un zid al ignoranţei. Nu am vrut să cunoaştem ce are în sacul lui şi celălalt creştin.
– Fraţi creştini, conchide unul dintre preoţi, în seara aceasta am văzut că fiecare dintre noi are o mulţime de lucruri frumoase, o mulţime de valori inestimabile, pe care, poate, nu am avut ochi să le vedem. Am văzut că sunt şi lucruri care ar trebui aruncate la gunoiul istoriei, pe care să nu le mai vadă şi să le mai folosească cineva vreodată.
Noi nu avem nevoie de discordie, ci avem nevoie de unitate. Şi toată Biserica a început să strige: „UNITATE, UNITATE!”. Cei doi preoţi s-au îmbrăţişat în faţa mulţimii. Clopotarul, fără să-i spună cineva, a venit repede, a luat globul, oglinda, pietrele, pana de păun, cartea şi cărămida şi le-a aruncat direct la gunoi. Au rămas în faţa altarului Bibliile, crucile, icoanele, potirele, tablourile, cărţile de rugăciuni. Toate străluceau de o lumină mistică, luminate doar de flăcăruia a două lumânări puse în sfeşnic. Erau aşa de frumoase unele lângă altele!
