Duminică, 4 septembrie, în Catedrala noastră, la liturghia tinerilor de la ora 16, s-a oficiat requiemul de 40 de zile de la trecerea în veşnicie a dragei şi iubitei noastre Monica.
,,Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă’’, spunea Nichita Stănescu în unul din gândurile sale melancolice.
Lacrimile nu au fost niciodată vărsate fără o emoţie, fără un gând, sau o amintire, niciodată nu au curs pe obrazul unui om fără să nu fi lăsat un zâmbet sau măcar ecoul unui trecut deja apus. Viaţa ne propune multe oportunităţi, experienţe mai placute sau care ne lasă cu gust amar. Tot ceea ce trăim însă are un scop, este un plan pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru fiecare creatură a Sa.
De multe ori, lacrimile vorbesc. Ele transmit impulsuri puternice tuturor celor a căror poveste le este împărtăşită. Şi nu mint niciodată. Indiferent ce mesaj ar transmite ele pe chipurile celor condamnaţi, răzbesc mereu. Aşa suntem şi noi. Fiecare voce a corului Juvenes Ecclesiae s-a unit în rugaciunea lacrimilor şi a speranţei veşnic răsărită în inimile noastre.
Această speranţă, noi o cunoştem şi o vom cunoaşte mereu drept, Monica.
Monica, o tânără care spre deosebire de noi ceilalţi, străluceşte acum printre stelele cerului. Un suflet a cărui voce răsună acum între îngeri şi între sfinţi şi se bucură de lumina şi liniştea divină, departe de disperarea şi chinul acestei lumi, care pentru Monica au luat sfarşit. Monica însăşi a fost şi va rămâne speranţă.
De ce? Simplu.
Deşi a dus o luptă grea cu o boală incurabilă timp de mai mulţi ani, Monica nu încetat niciodată să spere şi să fie veselă. Dumnezeu a fost cu ea în fiecare moment. Ei nu i-a fost niciodată frică sau ruşine să spună de ce boală suferă, pentru că nu s-a temut să o înfrunte. Cancer. O boală care ne înspăimântă pe toţi şi ne sperie inevitabil. Ea însăşi spunea: ,,m-am rugat mult sa nu mă mai îmbolnăvesc și am zis de multe ori că dacă mă mai îmbolnăvesc nu o sa fac față. Si ghici ce? M-am mai îmbolnăvit. Dar cu ce mă ajută să mă revolt împotriva lui Dumnezeu? Te enervezi o zi, două, și apoi începi să lupți, că nu ai încotro… ‘’
Începi să lupţi, pentru că aşa cum spunea şi ea, planul lui Dumnezeu nu poate fi schimbat. Povestea Monicăi nu a avut un final fericit pentru noi, însă pentru ea da. Fericirea pe care o simte acum Monica nu va mai avea sfârşit niciodată.
Lupta nu s-a sfârşit niciodată. Pentru Monica s-au făcut campanii, s-au strâns fonduri pentru a o ajuta. Într-un final, a ajuns la Milano în Italia unde începuse tratamentul împotriva acelei boli necruţătoare care o chinuia.. Şi ea a sperat mereu în mai bine… Până într-o zi, când Domnul a decis să o ia în cer.
Noi, colegii şi prietenii ei din corul de tineri ‘’Juvenes Ecclesiae’’ am condus-o pe Monica pe ultimul drum în trista şi călduroasa zi de 21 iulie. Cimitirul acela din zona Bacăului parcă nu o aştepta. Locul acela al morţii nu voia să o primească. Totuşi acea groapă din pământ a fost de fapt poarta spre lumină, spre Rai, spre bucurie. Au fost multe lacrimi, dar şi multe zâmbete. Unii dintre cei prezenţi nu puteau întelege, alţii înţeleseră demult fericirea ei. Liturghia a fost prezidată de patru preoţi, printre care pr. decan de Iaşi, Benone Lucaci. Alături de noi a fost mereu şi dirijorul nostru, Maximilian Husaru, pentru care Monica a fost un mare exemplu al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de viaţă.
În lumina celor petrecute, noi, cei ce încă rămânem în această lume efemeră, schingiuită de atâta rău şi suferinţă, sperăm într-o lume mai bună, o lume la care visa şi Monica. Pentru Monica calatoria pe acest Pământ s-a încheiat. Pentru acest chip frumos nu mai există urâţenie sau disperare…
Rămâne doar sa sperăm ca de acolo, departe printre stele, tu, dragă Monica, ne veghezi şi eşti în sfârşit pe deplin fericită…
Rămas bun, tânără speranţă, şi nu uita niciodată ca zâmbetul chipului tău încă ne alină!!!
Carmil-Matia-Giorgio Chelaru
