Zorii zilei de 1o octombrie 2015 ne găsesc adunaţi în curtea catedralei noastre pentru a porni la drum. Drum de credinţă şi speranţă, drum de dor şi iubire, drum de întâlnire cu Mama noastră cerească !
Suntem 50 de copii ai Mariei, însoţiţi de părintele Eugen Robu şi ne îndreptăm spre autocarul parcat la capătul bulevardului Ştefan cel Mare.
Entuziasmul se citeşte pe toate chipurile, toţi ardem de nerăbdare s-ajungem la sanctuarul nostru diecezan din Cacica. Este pelerinajul anual, de suflet, pentru majoritatea dintre noi.
Părintele Eugen, conducătorul grupului, a făcut un program de rugăciune, de cântece mariane, de rozarii.
Până la Cacica, primele două rozarii, de bucurie şi de lumină, au curs în inimile pelerinilor, întărindu-i şi dispunându-le sufletul pentru întâlnirea cu Regina Rozariului…
Puţin după ora 10.00 ajungem în Cacica !
Ne pregătim de Sfânta Liturghie şi cum am putea-o face mai bine dacă nu prin recitarea Sfântul Rozariu cu misterele de slavă.
Jertfa Sfintei Liturghii ni-l aduce pe Mântuitorul prin mâinile preoţilor Daniel-Anton Lucaci, parohul sanctuarului, şi Eugen Robu, vicar la catedrala din Iaşi.
În predica părintelui paroh regăsim bucuria Mariei de a-şi revedea fiii, dar şi bucuria noastră de a reveni, acasă la Mama noastră cerească. Prezenţa Sfintei Fecioare este atât de evidentă încât cuvintele sunt de prisos. E suficient să privim icoana nouă a altarului principal pentru a descoperi frumuseţea cu care s-a înveşmântat MAMA şi FIUL.
Atmosfera este una de sărbătoare, sfârşitul sfintei Liturghii ne uneşte pe toţi într-o cântare mariană, O, Marie, o, prea dulce Mamă !
Urmează un moment de pauză, de odihnă.
Timpul este folosit, cât mai eficient, se cumpără amintiri de la librărie, se vizitează salina, grota, dar şi servirea mesei. Părintele paroh, Benone Lucaci, a ,,pus umărul’’, la meniul nostru, transformându-l într-un adevărat banchet.
La ora 13.30 ne adunăm, din nou, în sanctuar pentru… a porni pe Calea Crucii. Hotărârea părintelui Eugen, de a citi eu meditaţiile Sfintei Bernadeta, m-a luat cu ,,furnicături’’, o rugă scurtă mi-a dispus inima la tot ce se va întâmpla într-o oră şi jumătate de acum încolo.
Crucea purtată de mai mulţi bărbaţi pe uliţele satului, a ,,poposit’’ la cele 14 staţiuni însoţită de rugăciunile şi meditaţiile noastre. Intenţiile fiecăruia dintre noi au fost strânse de Inima Dumnezeiască a Mântuitorului şi aşezate pe braţele crucii. Jertfa SA purifică şi întăreşte paşii noştri, şovăielnici de multe ori, pe drumurile vieţii.
Calea Crucii de la Cacica are atât de mult firesc în ea încât ajungi să spui la sfârşitul ei, cu toată inima,
-Iartă-mă DOAMNE ! Tot ce ţi s-a întâmplat, acum, aici, este numai din cauza mea !
Eu sunt izvorul suferinţelor TALE nemărginite! Eu sunt pricina acestor osândiri pe nedrept ! Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva TA !…
Lacrimile şi regretul sunt primul pas spre împăcare. Privirea Răstignitului ne cuprinde pe toţi într-o iertare divină, aşa cum numai EL poate s-o facă.
Cu iertarea, coerenţa şi consecvenţa rugăciunii, ne-am întâlnit şi în cuvântul părintelui Dumitru, vicar la sanctuarul Maicii Domnului. Şi cum se putea încheia această zi minunată, dacă nu cu Adoraţia la Presfântul Sacrament.
Părintele Eugen, în numele întregului grup de pelerini, i-a mulţumit FRATELUI NOSTRU, ISUS CRISTOS, pentru primirea atât de caldă cu care ne-a întâmpinat, chiar dacă gradele fizice de afară erau puţine, au contat cele din interior, a înaintat şi toate cererile noastre, fiecare având ,,bagajul’’ inimii plin în acest sens, i-am adus laudă şi mărire pentru tot ce-a făcut şi continuă să facă celor ce-şi pun încrederea şi speranţa în Divina Milostivire.
La încheierea Adoraţiei Euharistice, fiecare a mai rămas câteva minute ,,de vorbă’’ cu Maria, cu Domnul! Ce repede a trecut timpul !
Am fost conduşi până la autocar de privirea sanctuarului, ne-am luat rămas bun şi ne-am propus să revenim şi la anul.
Autocarul părăseşte Cacica, serpentinele rămân în urmă, una câte una, iar vocea părintelui Eugen ne cheamă, într-un firesc absolut, la un ultim rozariu, pe ziua de azi, cu misterele de durere.
Vocile noastre, gâtuite de emoţia despărţirii, îşi revin încet şi totul devine o curgere cristalină printr-o grădină înmiresmată de flori şi multă verdeaţă…
Ziua se topeşte uşor,uşor…
Înserarea ne atenţionează că noaptea nu este departe.
Luminile oraşului se zăresc tot mai aproape.
Intrăm în dulcele târg al Ieşilor, puţin după ora 19.00.
Feţele pelerinilor strălucesc, au o bucurie interioară ce ,,contaminează’’ tot ce întâlneşte în cale. Un cunoscut îl întreabă pe unul din pelerini, unde a fost.
Răspunsul scurt, spontan şi plin de energie, mă scuteşte de orice alt comentariu,
-Am fost la Cacica !
Restul e cea mai frumoasă poveste de viaţă, trăită pe cărările ce urcă, întotdeauna, spre… Mântuire !
Emil Bejan
***
