Cateheză pentru familii: Iosif şi soţia lui Putifar: preţul fidelităţii

„Fraţilor, vă îndemn, eu, prizonierul în Domnul, să vă comportaţi în mod vrednic de chemarea pe care aţi primit-o: cu toată umilinţa şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, străduindu-vă să menţineţi unitatea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre.” (Ef 4,1-6)

Puncte de reflecţie şi discuţie

„Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”. (Redemptor hominis) De multe ori, însă, iubirea este exprimată greșit, cu intenții greșite și de aceea nu aduce roade ci mai degrabă daune.

Pe cât de depăşit este stereotipul masculului cuceritor, pe atât de straniu este şi astăzi ca un bărbat să renunţe să ia ca pradă o femeie care i se oferă.

Se poate considera, chiar dacă astăzi mai mult ca niciodată acest lucru apare o conduită de sfinţi, că nu este bine să cauţi aventuri; dar, atunci când ocazia se prezintă fără a o căuta, mai este normal să fugi?

Ceea ce i se întâmplă lui Iosif, majordom în casa egipteanului Putifar, din cauza soţiei acestuia, conţine toate elementele aventurilor amoroase de astăzi, dar şi un comportament neobişnuit.

„Iosif era frumos la statură, şi plăcut la chip. După câtăva vreme, s-a întâmplat că nevasta stăpânului său a pus ochii pe Iosif, şi a zis: «Culcă-te cu mine!». El n-a voit, şi a zis nevestei stăpânului său: «Vezi că stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă; mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?». Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să se culce” (Gen 39,6-10).

Frumuseţea şi farmecul, înainte de a fi arte omeneşti, sunt darul lui Dumnezeu, gândite pentru ca bărbaţii şi femeile să nu fie indiferenţi unii faţă de alţii. Frumuseţea şi farmecul sunt stimuli pentru naşterea unei relaţii de iubire. Mult timp pedepsite ca fiind izvor de păcate, frumuseţea şi farmecul sunt azi exaltate până la punctul de a deveni unicul motiv care decide alegeri amoroase. De multe ori însă, voinţa este sedusă de plăcere. Între „îmi place” şi „vreau” nu se face diferenţă. Rezistenţa lui Iosif la insistenţa întreprinzătoare a stăpânei contestă echivalenţa dintre ceea ce este plăcut şi ceea ce este bun şi, scoate la lumină ceea ce adesea se ignoră fără nici o atenţie: încrederea celui care este trădat, asemenea lui Putifar.

Adulterul nu se limitează la infidelitatea celui care îl comite, ci comportă trădarea celui care îl suferă. Până la ce punct trebuie să respect căsătoria celorlalţi? Să vedem urmarea istoriei lui Iosif.

„Într-o zi, când intrase în casă, ca să-şi facă lucrul, şi când nu era acolo nici unul dintre oamenii casei, ea l-a apucat de haină, zicând: «Culcă-te cu mine!» El i-a lăsat haina în mână, şi a fugit afară din casă” (Gen 39,11-12).

Există situaţii în care iresponsabilitatea celuilalt (pe care, oricum, numai Dumnezeu îl poate judeca!) cere de la cel care este implicat un supliment de responsabilitate. Nu este deloc uşor să nu te laşi cuprins, mai ales pentru că avansurile ar putea fi asumate ca o scuză. „E numai vina sa!”, insinuează ispita interioară celui care este ispitit în exterior. Iar pentru a depăşi ispita interioară, cea mai vicleană şi mai periculoasă, nu rămâne în anumite momente grave decât să facem ceea ce ne cer regulile înţelepte ale tradiţiei morale, prea adesea judecată ca fiind bigotă, adică să fugim de ocaziile care duc la păcat. Fuga de rău pentru a salva binele unei căsătorii poate să ceară şi să plătim un preţ. Preţul plătit de Iosif nu este deloc indiferent.

„Când a văzut ea că-i lăsase haina în mână, şi fugise afară… a pus haina lui Iosif lângă ea până s-a întors acasă stăpânul lui. Atunci i-a vorbit astfel: «Robul acela evreu, pe care ni l-ai adus, a venit la mine ca să-şi bată joc de mine. Şi cum am ridicat glasul şi am ţipat, şi-a lăsat haina lângă mine şi a fugit afară». După ce a auzit cuvintele nevestei sale, care-i zicea: «Iată ce mi-a făcut robul tău», stăpânul lui Iosif s-a mâniat foarte tare. A luat pe Iosif, şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişi întemniţaţii împăratului; şi astfel Iosif a stat acolo, în temniţă” (Gen 39,13.16-20).

S-ar putea observa că dacă preţul binelui este foarte scump, atunci este un preţ nedrept. Dar cel care cedează răului, de teamă să nu plătească un preţ prea mare, nu are idee cât de preţios este binele lăsat la o parte şi cât de amar este preţul daunei provocate.

„Eu, N., te iau pe tine, N., de soţie/soț şi promit că îţi voi fi credincios/credincioasă în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele.”

Căsătoria între doi creștini botezați este un sacrament; asta înseamnă că atunci când mirele și mireasa își exprimă în mod solemn consomțământul pentru unirea în căsătorie pentru toată viața, această unire este binecuvântată și pecetluită de Dumnezeu. Isus Cristos vorbește foarte clar despre „ceea ce Dumnezeu a unit” (Mc 10,9). În acest mod iubirea omenească e asumată de iubirea lui Dumnezeu și, prin aceasta primește un fundament stabil pentru totdeauna.

– „Fidelitate”: acesta este cuvântul care îl descrie cel mai bine pe Dumnezeu. Omul este creat după imaginea lui şi este chemat şi el la fidelitate faţă de chemarea proprie şi faţă de deciziile luate. Oare cel mai frumos dar de care are nevoie în fiecare zi familia nu este cumva darul fidelităţii?

– Fidelitatea nu se restrânge doar la sfera afectivă şi sexuală. A fi fideli înseamnă şi a fi alături de ceilalţi din familie în propriile lor dificultăţi de a fi fideli, iertând, încurajând, ajutând…

– În iubirea conjugală fidelitatea, ca şi infidelitatea, pleacă mai întâi de la fidelitatea în gânduri, în simţiri, în comportamentul faţă de propriul trup, în respectul faţă de intimitatea familiei proprii.

Soții au parte de acest dar al harului lui Dumnezeu, numai dacă se dăruiesc unul altuia în întregime și pentru totdeauna, rostind „Da”-ul lor lipsit de orice „dacă”, sau „însă”. Cine păstrează în inimă o anumită rezervă și se gândește că poate mai târziu își va retrage „Da”-ul spus, acela nu se dăruiește, ci se „reține” pe sine în secret.

Pentru a putea rămâne fideli, este nevoie de o continuă reînoire a iubirii. Fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate creşte şi nu se poate perfecţiona ca o comunitate de persoane. Și lucrul cel mai dificil este să perseverezi. A persevera nu strângând din dinți și încercând să ții iubirea vie oricât te-ar costa, ci reînnoindu-te în dorința de a iubi până la capăt, rămânând fidel promisiunii de a privi persoana pe care o iubești ca pe o minune, ca pe o comoară fără preț pe care o vei păstra și o vei face să dea roade.