Cuvântul Domnului
…ascultat
In 8,51-59
„În acel timp, Isus le-a spus iudeilor: “Adevăr, adevăr vă spun, dacă cineva păzeşte cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci”. Iudeii i-au zis: “Acum vedem că ai diavol; Abraham a murit, de asemenea şi profeţii, şi tu zici: «Dacă cineva păzeşte cuvântul meu, nu va gusta moartea în veci». Oare eşti tu mai mare decât părintele nostru Abraham? El a murit, de asemenea şi profeţii au murit. Cine crezi că eşti tu?” Isus a răspuns: “Dacă mă slăvesc pe mine însumi, slava mea nu este nimic; Tatăl mă slăveşte, el, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru; şi totuşi nu-l cunoaşteţi. Eu îl cunosc bine; şi dacă aş zice că nu-l cunosc, aş fi şi eu ca voi, un mincinos. Dar îl cunosc şi păzesc cuvântul lui. Abraham, tatăl vostru, a tresăltat de bucurie în speranţa că va vedea ziua mea: a văzut-o şi s-a bucurat”. Iudeii i-au zis: “Nu ai nici cincizeci de ani, şi l-ai văzut pe Abraham!” Isus le-a zis: “Adevăr, adevăr vă spun, înainte de a fi Abraham, eu sunt”. La auzul acestor cuvinte, au luat pietre ca să arunce în el. Dar Isus, ascunzându-se, a ieşit din templu”.
… meditat
Catehismul Bisericii Catolice, atunci când vorbește despre Abraham, evidențiază în special credința și speranța pe care „părintele nostru” le-a avut. De fapt aceste două realități își au izvorul în mărturia Sfintei Scripturi: „Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri… Și, fără a slăbi în credință, n-a șovăit cu neîncredere, ci, în fața promisiunii lui Dumnezeu, s-a întărit în credință dând glorie lui Dumnezeu, convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o și împlinească” (Rom 4,18-21). Iar Isus ne spune astăzi că Abraham „a tresăltat de bucurie în speranța că va vedea ziua mea: a văzut-o și s-a bucurat”. Și noi suntem martori ai „zilei lui Isus” și mărturisitori ai evangheliei, însă avem noi speranța lui Abraham? În fața viitorului nesigur (despre care uităm că e în mâinile lui Dumnezeu și-l vedem ascuns într-un întuneric neliniștitor) îndrăznim să sperăm împotriva oricărei speranțe în victoria binelui?
„Speranța este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăția cerurilor și viața veșnică, punându-ne încrederea în făgăduințele lui Cristos și sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt”. Speranța este forța de a căuta cu perseverență fericirea promisă de Dumnezeu; este curajul de a nu ceda în fața dificultăților sau a compromisurilor. Ea ne purifică de dorințele deșarte și ne face să căutăm cu ardoare împărăția cerurilor. Speranța ne apără de descurajare, ne susține în momentele de singurătate, ne ferește de egoism, ne apropie de oameni și de Dumnezeu (cf. CBC 1817, 1818).
Avem nevoie de speranță pentru a căuta cu ardoare împlinirea promisiunilor lui Cristos în viața noastră. Dar în același timp avem nevoie de speranță pentru a o putea oferi altora. Să nu uităm că sărbătoarea învierii nu înseamnă bucurie pentru toată lumea. Mulți sunt și vor rămâne descurajați, triști, singuri, bolnavi. Mulți nu vor vedea lumina celui înviat, nu îndrăznesc să o spere, sunt căzuți. Pentru aceștia noi trebuie să fim purtători de speranța. Speranța care nu e împărtășită, care nu strălucește încât să lumineze și viața aproapelui, se stinge. Maria, Maica Speranței, care l-a purtat pe Isus – Speranța lumii – la Elisabeta, trebuie să fie modelul nostru de a spera.
