Cuvântul Domnului
…ascultat
Ioan 9,1-41
„În acel timp, Isus a văzut un om care era orb din naştere. Ucenicii lui l-au întrebat: “Învăţătorule, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Isus a răspuns: “Nu a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cât este ziuă, trebuie să săvârşesc lucrările celui ce m-a trimis; deja vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra. Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii”. După ce a zis acestea, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta, şi i-a zis: “Du-te şi te spală în scăldătoarea Siloe”. El s-a dus, s-a spălat şi, când s-a întors, vedea. Vecinii şi cei care îl văzuseră mai înainte cerşind ziceau: “Nu este acesta cel care şedea şi cerşea?” Unii ziceau: “El este!” Alţii ziceau: “Nu! dar seamănă cu el”. Dar el zicea: “Eu sunt!” Deci l-au întrebat: “Cum ţi s-au deschis ochii?” El a răspuns: “Omul acela, care se numeşte Isus, a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a zis: Du-te la scăldătoarea Siloe şi spală-te. M-am dus şi mi-am căpătat vederea”.
“Unde este omul acela?” l-au întrebat ei. El a răspuns: “Nu ştiu!” L-au adus la farisei pe cel care fusese orb mai înainte. Era o zi de sâmbătă când făcuse Isus tină şi-i deschisese ochii. Fariseii l-au întrebat şi ei cum şi-a căpătat vederea. Şi el le-a zis: “Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd”. Atunci unii dintre farisei au început să zică: “Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta”. Alţii ziceau: “Cum poate un păcătos să facă asemenea minuni?” Şi era dezbinare între ei. Iarăşi l-au întrebat pe orb: “Tu ce zici despre el, cu privire la faptul că ţi-a deschis ochii?” “Este un profet!”, le-a răspuns el. Iudeii nu l-au crezut că fusese orb şi că îşi căpătase vederea până nu i-au chemat pe părinţii lui. Şi când i-au venit părinţii, i-au întrebat: “Acesta este fiul vostru despre care spuneţi că s-a născut orb? Cum se face că vede acum?” Părinţii au răspuns: “Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede acum, sau cine i-a deschis ochii, nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este destul de mare şi poate să vă explice el însuşi”. Părinţii au vorbit astfel pentru că se temeau de iudei, căci iudeii hotărâseră de acum că, dacă va mărturisi cineva că Isus este Mesia, să fie exclus din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: “Este destul de mare, întrebaţi-l pe el”. Fariseii l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au spus: “Dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul acesta este un păcătos”. El a răspuns: “Dacă este un păcătos nu ştiu; eu una ştiu: eram orb şi acum văd”. Iarăşi l-au întrebat: “Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” El le-a răspuns: “Acum v-am spus, aţi auzit. Pentru ce voiţi să mai auziţi încă o dată? Vreţi poate şi voi să vă faceţi ucenicii lui?” Ei l-au blestemat şi i-au zis: “Tu eşti ucenicul lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este”. “Asta-i de mirare!”, le-a răspuns omul acela, “că voi nu ştiţi de unde este şi totuşi el mi-a deschis ochii. Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, ci dacă este cineva care îl cinsteşte pe Dumnezeu şi face voia lui, pe acela îl ascultă. De când lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic”. Ei i-au răspuns: “Tu eşti cu totul cufundat în păcat de la naştere şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Isus a auzit că l-au dat afară şi, când l-a întâlnit, i-a zis: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” El a răspuns: “Cine este, Doamne, ca să cred în el?” I-a zis Isus: “Tu îl vezi, este cel care vorbeşte cu tine!”„Cred, Doamne”, i-a zis el. Şi i s-a închinat. Apoi a spus Isus: “Eu am venit în lumea aceasta pentru o judecată: ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să ajungă orbi”. Unii farisei, care erau lângă el, când au auzit aceste cuvinte i-au zis: “Oare om fi şi noi orbi?” “Dacă aţi fi orbi, le-a răspuns Isus, n-aţi avea păcat; dar de vreme ce voi ziceţi: «Vedem», tocmai de aceea păcatul vostru rămâne. ”
… meditat
Printre complimentele pe care oamenii și le pot adresa se numără și unul care are splendoarea razelor de soare: „ai un suflet de copil”. Este o noblețe să păstrezi puritatea sufletului de copil, să fii mereu plin de încredere în cel de lângă tine, să fii convins că singur nu poți răzbi prin viață, ci ai nevoie de cei mai mari. Este un har să poți păstra mereu acel suflet de copil care caută să împartă darurile sale, așa cum copiii își împart jucăriile și dulciurile. Este gingășia copilăriei să vrei zilnic să te întâlnești cu cei pe care îi iubești, cu prietenii, cu cei care îți aduc lumina și roadele ei: bunătatea, dreptatea și adevărul. Cum este sufletul nostru? Avem un suflet de copil care simte nevoia de celălalt, de prieteni, de Dumnezeu, un suflet care are încredere totală în Dumnezeu Tatăl sau avem un suflet îmbătrânit, împovărat de păcate, de neîncredere, un suflet închis?
Lecturile de astăzi ne amintesc de simplitatea pe care o iubește Domnul. Cât de mult l-a îndrăgit Dumnezeu pe David pentru inima sa, pentru ceea ce a văzut în sufletul său de copil. Să nu uităm că atunci când Domnul se apropie de noi sau când noi ne apropiem de alți oameni suntem chemați să nu judecăm după aparențe: „Nu te uita la înfățișarea… Eu nu privesc cum privește omul; omul se uită la față, dar Domnul se uită la inimă”.
Domnul caută inima, locul în care sufletul de copil poate fi și într-un bătrânel de 80 de ani, după cum un suflet îmbătrânit se poate găsi și într-un adolescent. Este suficient să privim la orbul vindecat – căruia evanghelistul Ioan i-a dedicat un capitol întreg – ca să înțelegem că sufletul de copil nu are vârstă. Suntem fascinați de simplitatea răspunsurilor sale, sincere și inteligente, precum și de profunzimea gesturilor sale. El e omul care nu se teme, care nu face calcule, care în fața Adevărului care i se descoperă spune simplu: „Cred, Doamne”. Și l-a adorat!
La această profunzime a adevăraților copii ai lui Dumnezeu trebuie să ajungem și noi. Viața noastră trebuie să fie un cântec de încredere pe care doar un suflet de copil îl poate intona: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic!… Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții, nu mă tem de nici un rău, căci tu ești cu mine, toiagul și nuiaua ta mă apără”.
Doamne noi suntem copii tăi, ajută-ne să ne comportăm ca atare și să ne păstrăm pritatea inimii.
