În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinților, credincioșii contemplă în lumina credinței bucuriile și splendorile locașului fericit al sufletelor ajunse la sfințenie, „Biserica triumfatoare”, dar nu pierd din vedere faptul că o altă mulțime de frați și surori în Cristos, după ce au trecut prin viața pamântească, așteaptă cu dor în pragul acestui lacaș și nu pot intra, deoarece sunt încă nevrednici, datorita urmelor ce le mai poarta din călătoria prin locurile pline de noroiul păcatului; ele formează acea parte a Bisericii ce se numeste „Biserica pătimitoare”.
Aceste suflete suferă de dorul după casa Tatălui, de conștiința că nu se pot ajuta singure, de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină să le redea puritatea desăvârșită, prin arderea impurităților aduse din viața trecătoare.După sărbătorirea tuturor sfinților, în multe părți se facea pomenirea tuturor credincioșilor răposați, urmând un îndemn spontan al dragostei creștinești. Sfântul Odilon, abate al mănăstirii benedictine din Cluny, în anul 998 a poruncit ca la 2 noiembrie să se facă pomenirea tuturor călugărilor răposați. Sub influența celor peste o mie de mănăstiri benedictine, răspândite pe tot cuprinsul Europei, întreaga creștinătate apuseană a adoptat acest obicei, și în anul 1311 Roma a stabilit în mod oficial ca la 2 noiembrie să fie celebrată pomenirea tuturor credincioșilor răposați.
De fapt, Biserica acordă un loc important în liturghia zilnică tuturor „celor care au murit cu semnul credinței”, stabilind un „memento mortuorum” la fiecare slujbă și terminând rugăciunea zilnică oficială, breviarul, cu rugăciunea: „și sufletele celor răposați, prin mila lui Dumnezeu să se odihneasca în pace”.
Preocuparea și rugăciunea pentru cei răposați se întemeiază pe adevarul despre existența unei stări intermediare între Biserica triumfătoare și Biserica luptătoare: Biserica suferinței curățitoare; de asemenea, și pe adevărul împărtășirii sfinților, în temeiul căruia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la părțile sănătoase la cele suferinde și le oferă ajutor. Mijlocirea sfinților și rugăciunile credincioșilor de pe pamânt, îndeosebi participarea la celebrarea jertfei euharistice oferite pentru sufletele celor răposați, ajută la desăvârșirea purificării lor „în sângele Mielului” (Apocalipsa 7,18). Sfântul apostol Paul aseamăna lucrarea de mântuire a sufletului cu zidirea unei clădiri:„Fiecare să ia seama cum zideste. Altă temelie nimeni nu poate pune în afară de aceea așezată, adică Isus Cristos. Iar dacă pe această temelie cineva zideste aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, paie, înfaptuirea fiecaruia va fi dată pe față… focul va dovedi cum este înfăptuirea fiecăruia… Dacă înfaptuirea cuiva va arde, va fi pierdere, el, ce e drept, va fi mântuit, dar așa ca și prin foc” (1Corinteni 3,11-15). Este „focul curățitor” care redă sufletelor celor raposați puritatea și strălucirea cerută pentru a intra în deplina bucurie a Paradisului.
Acestor suflete Biserica le oferă comemorarea solemnă de la 2 noiembrie și nu numai, pentru a mărturisi dragostea cu care îmbrățișează pe toți fiii săi și a menține vie în sufletele credincioșilor conștiința datoriei și a posibilității de a veni în ajutorul fraților și surorilor din „focul” suferinței curățitoare și aducătoare de bucurie nesfârsita. Să fim și noi în această lună un sprijin prin rugăciuni, pomeni și fapte bune pentru cei dragi nouă și pentru toți cei pentru care suntem datori și au trecut la cele veșnice.
ODIHNA CEA VEȘNICĂ DĂ-O RĂPOSAȚILOR, DOAMNE!
ȘI LUMINA FĂRĂ DE SFÂRȘIT SĂ LE STRĂLUCEASCĂ.
Adaptare după „Viețile Sfinților” Editura ARCB
