Sunt autori care spun ca paroxismul suferinţelor lui Isus a fost atins în Grădina Măslinilor. Calvarul nu este decât ecoul Ghetsemanilor, căci, în grădina agoniei, Mântuitorul şi-a pregătit Calvarul, aici a îndurat, prin anticipaţie, toate chinurile biciuirii, încoronării cu cununa de spini, drumul crucii şi răstignirea; aici, în Grădina Măslinilor, fără groaza provocată de iminenţa durerii şi a morţii, Isus a acceptat cu iubire toate aceste suferinţe pe care le trecuse prin faţa ochilor, după ce le-a suferit în inima sa şi în sufletul său.
Ghetsemani, preludiul Calvarului, este desăvârşirea misterului Cenacolului. Ceia ce s-a înfăptuit mistic şi simbolic în seara Joii Sfinte, începe să se realizeze pe muntele Măslinilor cu acelaşi Preot şi aceiaşi Victimă…
O Dumnezeule al dragostei, frica şi amărăciunea te copleşesc; înainte de a muri, groaza agoniei omeneşti nu te cruţă. Vei muri, nu de o moarte liniştită ca a unui om epuizat de vârstă care se stinge asemănător unei candele fără ulei… Vei muri în plină maturitate, de o moarte violentă, sănătos şi puternic, condamnat să fii executat în floarea vârstei. Vei muri nu ca un bolnav, care, epuizat de lungi suferinţe, aspiră la marea despărţire, bucuros de a vedea terminându-se viaţa, poate insuportabilă. Vei muri cu moartea unui om viguros care se opune cu toate forţele la separarea dură a sufletului de trup; vei muri de moartea cea mai ruşinoasă, în urma unor chinuri groaznice la care te-au supus ce-i pe care i-ai iubit atât de mult… La vârsta de numai treizeci şi trei de ani, în toata puterea existenţei tale omeneşti, plin de vitalitate… Şi pentru această moarte, pentru aceste suferinţe, ai simţit o nespusa aversiune care a copleşit şi inundat fără milă Inima ta Preasfântă…
O prea iubitul meu Isus! Te văd tremurând de frică ca un muribund care vede moartea apropiindu-se de el; ea i-a înţepenit deja picioarele, mâinile i-au devenit reci, apoi îi atacă inima pentru ca, în sfârşit, să-i îngheţe izvorul vieţii… Din cauza refuzului şi a fricii, o sudoare de sânge ţâşneşte din toţi porii fiinţei tale, în aşa cantitate şi cu atâta violenţă, încât se prelinge până la pământ… O, bunule Mântuitor, cât de tare tremuri! Câtă aversiune faţă de durere, faţă de suferinţă!
„Trebuie ca sufletul să ni se târască umilit în genunchi în dosul privirii, ca să citim în cartea Vinerii Mari păcatele noastre şi iubirea lui, încleştate într-o luptă care angajează cerul şi pământul, a cărui rod este mântuirea noastră”, spunea episcopul Ioan Suciu.
Doua inimi care se iubesc, chiar despărţite, bat totdeauna la fel, în aceiaşi dragoste, în aceiaşi durere, sentimentele uneia nu sunt decât ecoul celeilalte… Resemnarea lui Isus („nu voinţa mea, ci a ta să se facă”), repercutează în sufletul Mamei sale într-o formă eroică („…fie mie după cuvântul tău” Luca 1,38).
Sfânta sa Mamă a pronunţat atât de des acest „FIE”! Mai întâi la Buna Vestire îngerului Gabriel, în momentul prezentării la templu, la pierderea lui Isus în Ierusalim şi în tot timpul vieţii publice a Fiului său. Ea a oferit de fiecare dată lui Dumnezeu un dar mult mai valoros decât viaţa ei: pe Fiul său unul născut, pe Isus al ei cel preaiubit. În acest ceas al marii suferinţe, Maria pronunţă din nou acel „fie mie după cuvântul tău” de acceptare… În tăcerea nopţii de agonie, acest „fie” al Mamei lui Isus, răsună puternic şi atât de dureros, atât de necesar omenirii ce trebuia răscumpărată…
Maria nu era cu Isus în Grădina Măslinilor; nu trebuia oare ca Mântuitorul să-şi bea paharul până la capăt singur, sa rămână fără nici o mângâiere? Este foarte uşor să ne gândim că Isus a făcut „presiuni” asupra Mamei sale pentru ca ea să nu ia parte, să nu asiste la înfricoşătoarele suferinţe din Ghetsemani. Cu toată dragostea inimii sale de Fiu, a rugat-o stăruitor pe Mama sa sfântă să nu asiste la cruda sa agonie, ştiind că, prin intervenţie cerească, El nu va fi copleşit şi nu va muri în această noapte teribilă. Isus a cerut deci Mamei sale „să se roage şi să vegheze” la ea acasă; prietenii săi ce-i mai apropiaţi, Ioan, Iacob şi Petru îl vor însoţi şi vor fi alături de el. Din căsuţa în care Maria stă de veghe şi se roagă, cu Inima ei în agonie pentru Fiul preaiubit, rugăciunea ei se ridică către Cel Veşnic: Tată, îmi este prea mult şi prea crud să-l văd suferind pe Fiul meu; treacă de la mine paharul acesta. Îndulceşte cât de puţin suferinţele lui; nu contează dacă eu va trebui sa sufăr şi mai mult…
Maica durerilor stătea plină de lacrimi lângă Crucea pe care atârna Fiul ei…
Sufletul ei gemând, întristat şi dezolat, a fost străpuns de o sabie.
Cât de tristă şi zdrobită a fost această Mamă binecuvântată a Unicului Fiu.
Ea, Sfânta Mamă, gemea şi suspina văzând suferinţele Fiului său.
Cine, văzând pe Mama lui Cristos, nu va deplânge asemenea suferinţă?
Cine va putea, fără durere, să privească la Mama lui Cristos chinuită împreună cu Fiul ei pentru păcatele poporului său…
Ea îl vede dat chinurilor şi sfâşiat de bice.
Ea îl vede pe acest dulce Fiu în agonie, părăsit şi dându-şi sufletul.
O, Maică Sfântă, izvor al dragostei, fă-mă să simt şi eu violenţa suferinţelor tale, pentru a putea plânge şi eu cu tine.
Fă ca inima mea să ardă de dragoste pentru Cristos, Om şi Dumnezeu, şi să-i fiu plăcut lui.
O, Sfântă mamă, întipăreşte cu tărie în sufletul meu rănile Fiului tău răstignit!
Cu Fiul Tău rănit, care cu atâta bunăvoinţă a suferit pentru mine, împărtăşeşte-ţi ispăşirea.
Fă-mă să plâng pios împreună cu tine şi să fiu părtaş celui răstignit, atât cât voi trăi.
Vreau ca, împreună cu tine, să fiu alături de Cruce şi să mă unesc cu tine în suferinţele tale.
Fecioară strălucită între fecioare, nu fi cu mine indiferentă! Lasă-mă să plâng cu tine.
Fa să-mi ridic mereu privirile spre crucea lui Cristos, să fiu parte la durerile sale şi să ador rănile sale sfinte.
Fa ca, rănit de rănile sfinte, să fiu îmbătat de crucea si sângele preasfânt al Fiului tău!
Fă să nu fiu devorat de flăcări nimicitoare; prin tine, o Fecioară, să fiu apărat şi salvat în ziua judecăţii mele.
O Isuse, când va trebui să părăsesc pământul, dă-mi, te rog, prin sfânta ta Mamă, harul de a primi cununa victoriei!
Când trupul meu va muri, fă ca sufletului meu să i se acorde gloria Paradisului! (Jacopone de Todi)
