Oare avem duşmani?

0
859

Într-o staţie de autobuz aşteptau mai multe persoane. Printre ele era şi un tânăr de vreo 25 de ani. Îmbrăcat clasic, cu costum şi cravată, fuma liniştit dintr-o ţigară până la sosirea autobuzului. Se spune că cei din jurul său, privindu-l, îşi făceau fel de fel de idei despre acest tânăr. O femeie mai în vârstă, privindu-l îşi zicea: „Uite la el ce figură dubioasă are! Poartă mustaţă pentru ca să nu-ţi dai seama ce bandit este. Dar sigur că este un mare răufăcător. Sunt sigură că în geanta lui are banii pe care tocmai i-a furat de la cineva. Şi uite cum fumează! Trebuie să mă feresc de un asemenea individ!”

Un bărbat care aştepta în staţie gândeşte altceva: „Ăsta trebuie să fie un mare mafiot. Da, e ca aceia din filme, care poartă cravată. Şi uite ce ţigări scumpe fumează! Privirea lui îmi spune că e nesincer. Poartă costum ca să ducă în eroare pe cei din jur, dar eu sunt sigur că e mare afacerist. Trebuie să evit să mă întrebe ceva, ca nu cumva să-mi întindă vreo cursă.”

O a treia persoană, tot o femeie, gândea în mintea ei: „Acest tânăr frumuşel cred că e seminarist la teologie. Uite ce frumos umblă îmbrăcat. Şi ce privire blândă are! Şi ce liniştit aşteaptă autobuzul, fără să deranjeze pe cineva! Cât calm se citeşte pe faţa lui!”

În realitatea, acesta era un student eminent care susţinuse în ziua aceea un examen greu la facultate, iar apoi îşi vizitase mama bolnavă în spital. Era bucuros de rezultatul bun de la examen, dar şi puţin necăjit din cauza bolii mamei sale. Dar cei din jur vedeau totul, negativ sau pozitiv, în acest tânăr prin prisma lor, prin micimea sau mărinimia sufletului lor.

Dacă aţi observat, pentru primele două persoane, deşi îl vedeau pentru prima dată, acest tânăr era deja un duşman. Cam aşa se nasc duşmanii.

Se pare că trăim într-o lume duşmănoasă, deşi în realitate nu e chiar aşa.

Prima duşmănie pe lume a avut loc între doi fraţi: Cain şi Abel. Abel nu făcuse, din câte ştim noi, absolut nici un rău. Şi totuşi, oare cum a reuşit să vadă Cain un duşman în fratele său? Greu de zis. Doar din invidie. Cineva spunea că am putea împărţi duşmanii în patru categorii.

Prima formă de duşmănie este aceea de adversitate. Este atunci când apar conflicte reale: mai ales când e vorba de împărţit averi, moşteniri. Oare câţi fraţi nu sunt care nu-şi vorbesc cu anii sau umblă prin tribunale pentru o bucată de pământ? Aici ar intra şi războaiele propriu-zise: nu se duşmănesc doar indivizi, ci popoare şi naţiuni, pentru nişte graniţe, sau pentru alte lucruri minore.

Durerea mare e ca adesea în aceste adversităţi dure şi dureroase sunt implicaţi (mă refer aici la noi) creştini. Ori iarăşi e o contradicţie în sine: creştinul, care este prin definiţie un om al iertării, nu încetează de a umple tribunalele. Oare nu a spus Cristos clar: „Iertaţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei care vă persecută…”? Se pare că acest verset este cel mai des încălcat din toată evanghelia. Se pare că până şi moraliştii se grăbesc să interpreteze mai larg acest verset. De ce oare?

Mai sunt apoi cei care ne joacă feste, falşii prieteni: pe faţă râd şi ne spun una, iar în spate ne lovesc.

Al treilea grup sunt persecutorii, care din interese, pentru bani sau din micime de suflet ajung să verse sânge. Este cunoscut cazul unui securist, născut catolic dintr-un sat de la noi, care a anchetat şi chinuit preoţi prin anii ’50. Întrebat mai apoi de ce a făcut acest lucru, a răspuns sec: „Trebuia să trăiesc şi eu şi nu voiam să mă iau rău cu şefii mei!” Chiar dacă mai târziu a ajuns să se sinucidă…! Dar eu aş vrea să mă opresc puţin asupra celui de-al patrulea grup: cei care gândesc sau se comportă diferit de noi. Aceştia ne devin duşmani pentru că nu intră în modul nostru de gândire, ne deranjează. Oare câte tragedii n-au fost în istorie (ba chiar în istoria română) numai pentru faptul că unii au gândit altfel, au avut alte idei politice, altă religie, alt crez, alte convingeri? Îmi amintesc că în seminar doi colegi nu se prea puteau împăca numai pentru faptul că unul rostea cu voce mai tare rugăciunea în capelă. Sau de câte ori nu sunt iscate duşmănii sau invidii din cauza diferenţei de valoare: unul mai slab nu-l va suporta niciodată pe unul mai bun numai pentru motivul că este mai apreciat şi mai bine cotat.

Uite cât de uşor se naşte o duşmănie. Dar aceasta se naşte adesea doar în mintea cuiva, fără să aibă acoperire în realitate, fără să fie o duşmănie reciprocă. Ba chiar, cel invidiat are singura vină că e mai bun şi mai apreciat… Aici avem de-a face adesea doar cu false duşmănii. E doar în mintea noastră, ne-o închipuim noi. Credem că celălalt are ceva cu noi.

Eu cred că mulţi oameni ar putea fi mai buni prieteni, ar colabora mai frumos dacă nu s-ar crea această duşmănie a suspiciunilor, a bănuielilor, a invidiei, a orgoliului exagerat. Iosif din vechiul testament nu a fost oare duşmănit numai pentru faptul că tatăl îl iubea mai mult pe el? Într-o clasă de elevi, majoritatea îl invidiază pe premiant tocmai pentru că nu pot fi ca el. Nu ar fi mai frumos să-l aprecieze pentru rezultatele bune? Oare el ar trebui să nu mai înveţe bine ca să fie ca toţi ceilalţi? Într-un grup de tineri, dacă unul e mai retras şi se roagă mai mult, nu va fi numit oare imediat „sfântoc” şi se va încerca descurajarea lui?

Şi am putea continua…

Să sperăm că nu avem duşmani adevăraţi, ci doar câţiva închipuiţi de mintea noastră!

Şi mai am o întrebare: Oare noi nu suntem duşmani pentru alţii?

La acest început de post aş readuce în prim plan tocmai această chemare a lui Cristos, atât de evitată şi interpretată dar atât de actuală: „Iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei care vă persecută…!”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.