Oricărui instinct îi corespunde în natură o realitate care să-l satisfacă: ochiul e făcut ca să vadă şi există lumina ca să poată vedea şi lucrurile pe care le vede; urechea e făcută ca să audă şi există sunetele pe care le poate auzi; este instinctul foamei şi există mâncarea ca să-l satisfacă; este instinctul setei şi există apă ca să-l satisfacă; instinctul veşniciei din inima omului, a fiecăruia dintre noi, să fie oare singurul căruia să nu-i corespundă nimic care să-l satisfacă? Pentru că, nu-i aşa, există în noi înşine ceva misterios care nu ne permite să credem că moartea este ultimul cuvânt, că totul pentru om se încheie între cei patru pereţi ai mormântului. Instinctul omului îl face să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă.
Acesta este motivul pentru care omul, din cele mai vechi timpuri, nu a putut ocoli o serie de întrebări existenţiale care îl nelinişteau şi cereau un răspuns cât mai adecvat aspiraţiilor sale. Îmi amintesc de scriitorul rus Lev Tolstoi care spunea aceste cuvinte: „Fără să ştiu cine sunt, de unde am venit, unde mă îndrept şi pentru ce mă aflu acum aici pe pământ, nu pot trăi!”
Aceste întrebări ni le punem sau ni le-am pus cu toţii. Unii au găsit deja răspunsul, alţii îl mai caută încă, iar alţii îl neglijează pur şi simplu. Dar întrebările rămân: de ce trăiesc, pentru ce mă aflu pe pământ? Unde vom căuta răspunsul, unde vom găsi adevărul?
Acest răspuns îl putem găsi cel mai uşor în noi înşine; dacă vom privi cu onestitate în inima noastră este imposibil să nu descoperim glasul lui Dumnezeu. Pe această cale a mers şi sfântul Augustin: a coborât în neantul din el însuşi şi a descoperit acolo ceea ce căuta de foarte mult timp, l-a descoperit pe Dumnezeu. Augustin gustase din toate plăcerile vieţii; omeneşte vorbind, se realizase pe toate planurile: ajunsese profesor celebru, îşi găsise o femeie ideală care i-a dat şi un fiu, câştiga bine… Cu toate acestea, simţea un gol imens în inima sa… Acest zbucium interior nu era altceva decât glasul Cuiva care îl chema. De aici şi celebrele sale cuvinte: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”. Citim în confesiunile sale: „Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Şi iată, tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară, şi acolo te căutam… Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. M-ai chemat, ai strigat, ai spart surzenia mea. M-ai luminat, m-ai străfulgerat şi în cele din urmă, ai vindecat orbirea mea. Ai suflat peste mine parfumul tău, iar eu l-am respirat şi acum mă topesc după tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta”.
Omul poate da un sens, poate găsi un scop parţial, fragmentar, imediat, acţiunilor sale: mănânc ca să am forţă să muncesc; muncesc ca să câştig bani; câştig bani ca să-mi cumpăr o casă; mă odihnesc şi mă distrez pentru a-mi reface puterile; studiez ca să obţin o diplomă, să-mi fac o carieră etc. Dar omul nu poate să găsească decât în Dumnezeu un sens radical, fundamental, global pentru întreaga sa existenţă, fără de care toate sensurile parţiale îşi pierd sensul. Viaţa e inutilă şi absurdă fără Dumnezeu.
Aşadar, este imperios necesar ca fiecare dintre noi să descoperim, dacă nu am descoperit încă, sensul vieţii noastre. Să nu mascăm această sete de adevăr pe care o simţim cu toţii! Dar să ţinem cont de un lucru: adevăratul sens al vieţii noastre nu poate fi descoperit independent de Dumnezeu. Doar la el, doar în el, vom descoperi răspunsurile care satisfac pe deplin cerinţele existenţei noastre umane. „Dacă orice imaginaţie amuţeşte în faţa morţii, spune Conciliul Vatican al II-lea, Biserica, instruită de revelaţia divină, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop fericit care trece dincolo de limitele existenţei pământeşti… Căci Dumnezeu l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare” (GS 18).
