Cristos, mielul lui Dumnezeu, jertfit pe lemnul crucii învinge moartea

0
437

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori în Cristos,

Timpul Postului Mare ne-a oferit prilejul de a întâlni încă o dată calea mântuirii, calea crucii, calea iubirii. Isus, cel pe care Tatăl l-a trimis în lume, din prea marea lui dragoste, a venit între oameni ca acela care a ales să se jertfească, să moară pentru cei greşitori, oferind Părintelui ceresc trupul său nevinovat, viaţa sa plină de iubire, asemenea unui miel dus la înjunghiere.

Întregul an bisericesc vorbeşte despre această jertfă a lui Isus, marele vestitor al evangheliei, păstorul care-şi dă viaţa pentru oile sale, pentru poporul său. Despre acest lucru ne-a vorbit timpul Postului Mare care a scos în evidenţă marea iubire a Mântuitorului nostru, care a culminat pe Calvar, pe cruce.

Multe sunt imaginile pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură care exprimă această revărsare de iubire din partea lui Dumnezeu pentru oamenii pe care i-a creat şi îi iubeşte, una dintre cele mai grăitoare fiind cea a mielului. Isus, Mântuitorul, este asemănat cu mielul cel nevinovat care îşi dă viaţa pentru noi, care ridică păcatele lumii şi care, prin iubirea sa, învinge şi aduce lumii împăcarea.

Mă bucur să aduc în amintirea noastră gândul pe care a voit să ni-l transmită nouă, credincioşilor Diecezei de Iaşi, marele nostru păstor şi martir, episcopul Anton Durcovici. Lecţia pe care ne-a lăsat-o în scrierile sale, pe stema sa, şi, mai ales, în celula morţii, când şi-a jertfit viaţa pentru credinţă şi popor, este impresionantă. El a voit să scoată în evidenţă misterul mielului sacrificat, imagine perfectă a lui Cristos, vestit de marii profeţi ai Vechiului Testament, dar mai ales de apostolii şi scriitorii inspiraţi ai Noului Testament.

Luminat de acelaşi Duh Sfânt, episcopul Anton a ales să aşeze pe stema sa imaginea mielului pascal, ce poartă cu bucurie pe umerii săi steagul victorios al biruinţei, după ce şi-a vărsat sângele pentru ca lumea să aibă iertare şi a ieşit biruitor din mormânt. Credem că alegerea acestei imagini aşezată pe blazonul său şi gândurile exprimate chiar în prima sa scrisoare pastorală din ziua inaugurării misiunii sale de păstor al Episcopiei de Iaşi au fost meditate, gândite, alese şi s-au demonstrat a fi o previziune pentru chemarea sa la o jertfă asemenea lui Cristos, mielul cel nevinovat şi blând, care a fost ales să fie jertfit şi să aducă lumii împăcarea, iertarea şi binecuvântarea.

Cuvintele lui Isus, „cine vine după mine, nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12), reprezintă o asigurare pe care el o face celor care-l urmează: „Curaj, eu am învins lumea”, şi rămân mereu valabile şi se verifică pe deplin şi în viaţa, opera şi jertfa episcopului nostru martir Anton.

Isus s-a oferit pe sine ca un bob de grâu, care aduce rod bogat, şi ca un miel jertfit pentru a putea ajunge la biruinţă. El s-a oferit pe sine să fie jertfit, răstignit pe cruce şi şi-a dat sângele pentru toţi pentru a fi spălaţi şi mântuiţi.

Cunoscând credinţa însufleţită a episcopului nostru, iubirea lui faţă de cei ce i-au fost încredinţaţi în şcoli, în seminar şi în pastoraţie, cunoscând dorinţa lui de a-i încuraja pe toţi credincioşii în mijlocul cărora a fost pus ca mare preot şi păstor, ne dăm seama că el s-a oferit pe sine drept sacrificiu, unindu-se cu totul cu Cristos, mielul nepătat.

Despre acest lucru au scris prorocii, a predicat Ioan Botezătorul care l-a arătat lumii spunând: „Iată, mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii”, şi l-a zugrăvit cu atâta claritate evanghelistul Ioan în cartea Apocalipsului, amintind de mielul ce s-a înălţat la ceruri, în slavă, iar acum are misiunea de a sta drept în mijlocul tronului sau în mijlocul bătrânilor, fiindu-i dată cartea cu cele şapte sigilii, pe care numai el putea s-o deschidă, în care stă toată istoria lumii.

Autorul Apocalipsului scoate în evidenţă faptul că doar Cristos mielul este în stare să primească sulul cărţii şi să-i deschidă sigiliile, adică poate citi şi interpreta planul lui Dumnezeu în istorie.

Când a luat cartea, notează autorul Apocalipsului, cele patru fiinţe şi cei 24 de bătrâni au căzut înaintea mielului şi au cântat un cântec nou, spunând: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile”, iar glasul multor îngeri şi al fiinţelor şi al bătrânilor răsuna spunând: „Vrednic este mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea şi tăria, cinstea, gloria şi binecuvântarea … Celui care şade pe tron şi mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin!»” (Ap 5,9-10.12-14).

La acest adevăr descris de evanghelistul Ioan s-a gândit episcopul nostru când a voit să înscrie pe stema sa imaginea mielului, cu steagul biruinţei pe umăr, şi să vestească poporului încredinţat bucuria victoriei lui Dumnezeu şi a Celui Jertfit în lupta împotriva Celui Rău şi a potrivnicilor lui Dumnezeu şi ai Bisericii.

La această încredere făcea referinţă păstorul nostru în prima sa scrisoare pastorală din ziua de 14 aprilie 1948, chemând toţi preoţii, persoanele consacrate şi poporul creştin să se îndrepte cu multă încredere spre Cristos, mielul lui Dumnezeu, care, dorind să ia asupra sa păcatele lumii, se oferă pe sine, moare pe cruce şi aduce lumii împăcarea prin victoria asupra păcatului şi asupra morţii. Întreaga scrisoare ne cheamă la o astfel de încredere în Isus, mielul victorios, care rămâne cu noi în Euharistie, pregătind tuturor celor ce-l urmează victoria în împărăţia cea nouă şi în cetatea cerească.

Înţelegem, iubiţi fraţi în Cristos, dorinţa fierbinte a celor drepţi din legea veche, care cu Isaia prorocul strigau către cer: „Trimite mielul, Doamne, pe stăpânitorul pământului” (Is 16,1).

Îl înţelegem, de asemenea, pe sfântul Ioan Botezătorul, când pe malul Iordanului, cu bucurie nespusă, îl arăta pe Isus, Domnul: „Iată, mielul lui Dumnezeu!… Iată pe acela care ridică păcatele lumii! Şi am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1,29-34).

Nici nu ne mirăm apoi când Sfânta Scriptură ne prevesteşte la sfârşitul veacurilor triumful hotărâtor al Mielului divin asupra tuturor acelora care luptă împotriva lui. „Se vor lupta cu mielul şi mielul îi va birui, pentru că el este Domnul Domnilor şi regele regilor” (Ap 17,14), iar cei ce i-au fost credincioşi mielului „vor sta înaintea tronului lui Dumnezeu, nu le va mai fi foame, nici sete, nici nu va cădea peste ei soarele, nici vreo arşiţă, pentru că mielul care este în mijlocul tronului, îi va cârmui pe ei şi-i va duce pe ei la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 7,15-17).

Ca o consecinţă şi ca o încurajare în mărturisirea de credinţă a celor cărora el le adresa aceste cuvinte despre miel şi victoria lui, el avea să adune toate gândurile şi învăţăturile sale în motoul său episcopal: „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!” (Ps 143,15).

Pentru aceasta a primit cu multă însufleţire şi cu mult curaj să urmeze mielul înscris în mijlocul stemei sale episcopale, care, prin jertfa şi iubirea lui, a fost vrednic să poarte steagul biruinţei.

Paştele este jertfa mielului şi biruinţa sa.

Paştele ne oferă încă o dată posibilitatea să-l întâlnim pe Cristos, jertfa iubirii şi mielul blând şi iubitor, care şi-a oferit şi îşi reînnoieşte mereu jertfa mântuirii sale, prin jertfa sfintei Liturghii pe care a celebrat-o în ajunul pătimirii sale şi prin care rămâne mereu în mijlocul oamenilor şi al istoriei, purtând stindardul victoriei.

În fiecare an, când celebrăm Paştele şi ori de câte ori celebrăm jertfa nesângeroasă a crucii, a morţii şi îngropării sale, auzim cuvintele evanghelistului Ioan şi ale preotului care declară: Iată, mielul lui Dumnezeu; iată-l pe acela care ia asupra sa păcatul lumii.

Anul acesta, când celebrăm Învierea, ne bucurăm să trăim şi să reînnoim credinţa noastră împreună cu episcopul nostru Anton, care a ales să fie un adevărat miel de jertfă şi, deşi a fost sacrificat şi înmormântat într-un ţinut neştiut, sub o brazdă de pământ din nordul ţării, la Sighetu Marmaţiei, el ne spune că cel care crede nu moare, ci trăieşte în veci, urmându-l pe mielul divin, pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Din moartea lui Cristos noi avem mântuirea şi speranţa; prin moartea episcopului Anton avem întărirea şi curajul nostru de a fi sămânţă pentru creştinii de azi şi dintotdeauna.

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori în Cristos,

Celebrând acum cu multă credinţă victoria lui Cristos, moartea şi învierea sa, marea sa biruinţă, repetăm şi retrăim marele mister, adevăr al speranţei şi fericirii, spunând cu toţi creştinii, după actul consacrării şi celebrării sfintei Liturghii: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni”.

Tuturor celor ce cred în înviere şi în victoria lui Cristos asupra păcatului şi morţii, tuturor celor ce cred în mărturia curajoasă a episcopului nostru Anton Durcovici, în lumina acestei victorii a mielului, vă spunem: Cristos a înviat, bucuraţi-vă!

Pace şi binecuvântare în Domnul!

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ