„Lui îi dau pe veci iubirea mea şi legământul meu va rămâne neclintit faţă de El” (Ps. 89, 29). Acestea sunt cuvinte care stau în inima fiecărei persoane care a ales în mod liber să se consacre lui Dumnezeu pentru toată viaţa…
Cuvântul care defineşte cel mai bine viaţa consacrată cred că este acesta: dăruire. Atunci când alegi să răspunzi afirmativ chemării lui Dumnezeu de a-l urma pe acest drum, trebuie să experimentezi tocmai această realitate de a te dărui (slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor). Asemenea regelui David, spunem şi noi: „În simplitatea inimii mele, cu bucurie ţi-am oferit toate” (1Cr 29.17). Într-adevăr, în ziua în care am ales să-l urmăm pe Cristos, să ne oferim pe noi înşine şi tot ce avem, am exclamat cu bucurie în inima noastră că suntem pregătiţi să ne dedicăm trup şi suflet slujirii Lui şi să lăsăm toate… Trăind zi de zi realitatea a simplităţii şi a dăruirii, trăim bucuria unei siguranţe că suntem şi vom fi „prietenii Mirelui”. Această bucurie nu este una trecătoare şi de scurtă durată, ci una trainică şi definitivă pentru că vocaţia la viaţa consacrată este o anticipare a vieţii care va veni.
În centru vieţii unei persoane consacrate se află Cristos şi carisma fondatorului prin care reuşim să ne apropiem mai mult de Isus şi de oameni. Pentru aceasta, ne străduim să avem o profundă cunoaştere a lui Cristos şi a provocărilor lumii în mijlocul căreia trăim, ca să le putem veni în ajutor fraţilor noştri şi să răspundem la necisităţile timpului.
Această chemare nobilă, pe lângă faptul că este dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, este şi un apel prin care suntem invitaţi să trăim pentru alţii, arătând oamenilor cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Dumnezeu vrea să privească prin ochii noştri, să se mişte şi să acţioneze prin mâinile şi picioarele noastre… Aceasta este marea noastră misiune şi responsabilitate: să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi şi prin noi.
Poate vă întrebaţi: de unde luăm noi putere şi curaj pentru a putea împlini cât mai bine această misiune? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: din rugăciune. Rugăciunea făcută cu evlavie, încredere şi speranţă ne dă putere.Şi când spun rugăciune mă refer la: spiritul de rugăciune, cirtirea şi meditarea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu, alocarea unui timp în fiecare zi pentru meditaţie personală şi, mai ales, participarea la Sfânta Euharestie.
Rugăciunea şi slujirea sunt cei doi stâlpi pe care se construieşte viaţa noastră de consacrare. Modelul cel mai puternic pentru noi este însăşi Sfânta Fecioară Maria. Dăruirea ei înseamnă slujire fără rezerve; în ea găsim modelul cel mai autentic de consacrare.
Prin DA-ul nostru spus chemării lui Dumnezeu şi prin trăirea sfaturilor evanghelice (sărăcia, ascultarea şi castitatea) găsim în fiecare zi bucuria de a trăi frumuseţea că îi aparţinem lui Cristos!
