ŞASE VEACURI DE ISTORIE
(Informaţiile de mai jos sunt desprinse dintr-un articol publicat de către Stela Cheptea în cartea Catedrala din Iaşi, apărută la Editura Presa Bună în anul 2005)
Iaşiul a impresionat, de-a lungul veacurilor, pe călătorii străini, pe negustori şi misionari, care l-au descris ca fiind frumos ori urât, dar toţi au remarcat faptul că aşezarea avea ceva deosebit. Mai târziu, scriitori, poeţi, pictori ori arhitecţi au ilustrat aşezarea deosebit de pitorească cu atmosfera-i plină de farmec şi misterul vechimii, dar numai marele N. Iorga a înţeles cauza aurei ce învăluie aşezarea, arătând că „Iaşii sunt, înainte de toate, o biserică, biserica bisericilor pentru trecutul nostru”[1].
Iaşiul s-a născut, ca marea majoritate a aşezărilor urbane medievale, dintr-o aşezare rurală, situată, ca multe alte sate, la linia de contact între „coasta” şi depresiunea Podişului Moldovenesc, acolo unde oamenii puteau profita de două medii diferite, pădurea şi ogorul, dar care a beneficiat de un loc bine ales, pe terasa inferioară a Bahluiului, unde râul înconjoară din două părţi un promontoriu străbătut în vechime de mai multe pârâiaşe. Treptat, aşezarea a coagulat interesul satelor din jur, locul devenind atractiv pentru meşteşugari şi negustori, determinând creşterea demografică ce a contribuit la stabilizarea unei pieţe locale, creându-se astfel premisele urbanizării.
Prima semnalare documentară a Iaşilor se găseşte în fragmentul cu oraşele moldoveneşti din lista oraşelor cuprinsă în cele mai vechi cronici ruseşti, alcătuită între anii 1388 şi 1391[2], iar cea de-a doua menţiune se află în privilegiul acordat negustorilor lioveni în 1408.
Referitor la nucleul locuirii urbane din secolele XIV-XV s-au formulat mai multe ipoteze. În acelaşi timp, toţi cercetătorii au considerat că „oaspeţii” au fost aşezaţi în marginea de atunci a aşezării: cei de confesiune catolică în spatele actualei mitropolii, de fapt pe latura sudică a incintei acesteia, iar armenii în marginea nord-estică a vechiului târg.
Din cele prezentate, o contradicţie a fost totdeauna evidentă. Pe de o parte, afirmaţia conform căreia locul catolicilor era amplasat la marginea aşezării, pe de altă parte, siguranţa istoricilor, bazată doar pe documentele din secolele XVI-XVIII, de a fixa, încă dintr-un început, curtea domnească în centrul de interes al Iaşilor, iar, ca urmare, situl respectiv s-ar fi aflat chiar în mijlocul aşezării urbane. Rezultatele cercetărilor arheologice, efectuate, cu întreruperi, din anul 1990, în preajma bisericii romano-catolice „Adormirea Maicii Domnului”, dar şi în alte puncte de pe marginea vestică a oraşului, ne-au îngăduit să concluzionăm că această zonă a constituit nucleul cel mai vechi al oraşului[3], mai ales că, pe o distanţă de circa 500-600 m, se înşiră şi astăzi cinci biserici, printre care şi biserica romano-catolică, ce au intrările orientate oarecum nefiresc spre pantă, acolo unde a fiinţat în vechime Uliţa Ciubotărească[4]. Cercetările arheologice din ultimii ani ne-au dat posibilitatea să concluzionăm, cu prudenţa necesară şi sub rezerva altor descoperiri, că locuirea din secolele XIV-XV se extindea de la limita de est a proprietăţii catolice spre interiorul aşezării, dar nu şi în direcţia Mănăstirii „Sf. Nicolae Domnesc” şi a curţii domneşti. De asemenea, case ale orăşenilor au fost dezvelite pe latura de sud a proprietăţii actuale, în continuare, pe marginea de vest a terasei. Nu ştim dacă acele case din marginea oraşului aparţineau „oaspeţilor” sau nu, deoarece în stadiul actual al cercetărilor nu s-a delimitat încă latura de sud a sitului catolic.
O lucrare închinată istoriei bisericii catolice din Iaşi nu a văzut încă lumina tiparului. Aceasta a fost amintită doar tangenţial în lucrări generale privind istoria Bisericii Catolice din Moldova[5], ori în volume unde au fost puse în discuţie alte două monumente de importanţă deosebită pentru oraş şi pentru Moldova – mitropolia veche şi biserica „Trei Ierarhi” – aflate în imediata vecinătate[6].
Date privind ctitorirea bisericii ieşene romano-catolice „Adormirea Maicii Domnului” nu avem. Ştim doar că în a doua jumătate a secolului al XIV-lea domnii Moldovei, în efortul lor de organizare a statului, au dat o atenţie deosebită aşezărilor în curs de urbanizare, chemând, în baza unor privilegii, colonişti din Transilvania, Polonia sau din centrul şi apusul Europei, unde regiuni întinse au fost greu încercate la mijlocul veacului de ciumă şi foamete.
„Oaspeţii” catolici din Iaşi au avut aceleaşi drepturi şi, desigur, aceleaşi îndatoriri ca pretutindeni, pentru care au primit din partea domniei bucata lor de pământ în marginea de sud-vest a perimetrului urban. Încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea în actele emise de domnii moldoveni sau de cărturari străini se consemnează tradiţia referitoare la vechimea lăcaşului catolic ieşean. Astfel, în 1753, Matei Ghica se justifica pentru privilegiul acordat franciscanilor, care tocmai solicitaseră îngăduinţa ridicării unei biserici de piatră în Iaşi, arătând că „încă den descălicătoarea ţării, din zilele altor luminaţi răposaţi domni, au avut ei biserică aici în Iaşi, şi nu numai aici în Iaşi, ci în toată ţara Moldovei, încă pre alocurea au mănăstiri mari de piatră, cu înalte ziduri…”[7], domnul afirmând în continuare „că, de când ne-am pomenit, am apucat avănd ei biserică aici în Iaşi…”[8]. Cincizeci de ani mai târziu, domnul Scarlat Alexandru Callimachi consemna, în hrisovul din 1815, faptul că din veci locul Bisericii Apusenilor s-a chemat al Bisericii Ungureşti[9]. Episcopul de Bacău, Ştefan Atanase Rudzinski, într-un raport din 1663 către Congregaţia „De Propaganda Fide”, arăta importanţa lăcaşului din capitala ţării şi sublinia faptul că „este o biserică făcută de Margareta”[10]. Istoricul austriac Sulzer atribuia ridicarea şi înzestrarea bisericii catolice din Iaşi domnului Laţcu Vodă[11]. Studenţii înmatriculaţi în registrul Universităţii catolice din Cracovia (Michaël Thome de Iasso, 1494 şi Petrus Johannis de Iasso, 1502) demonstrează că la Iaşi comunitatea era destul de înstărită de vreme ce putea trimite tineri în străinătate la şcoli înalte, fapt valabil şi pentru alte oraşe ale Moldovei medievale.
În lipsa documentelor scrise, numai cercetările arheologice pot suplini golul de informaţii, dar în stadiul actual al investigaţiilor nu suntem încă în măsură să vorbim despre primul lăcaş de cult romano-catolic din Iaşi. Această situaţie a fost determinată de motive obiective, care nu ne-au permis practicarea unor sondaje arheologice în interiorul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” şi nici la exterior, pe laturile de nord şi vest ale bisericii, cercetarea fiind făcută doar pe latura de sud şi parţial pe est.
Ca prim rezultat al investigaţiilor arheologice s-a constatat că pe întreaga suprafaţă a sitului există un strat de cultură datând din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea şi din veacul următor, căruia îi corespund şi locuinţe cu inventar specific urban. În al doilea rând, s-a reuşit a se delimita cimitirul bisericii de gospodăria misiunii şi de locuinţele orăşenilor, desigur sub rezerva descoperirilor viitoare. Astfel, cele mai vechi locuinţe s-au descoperit pe laturile de sud şi est ale bisericii. Acestea erau construite solid, din bârne de stejar, fiind adâncite în sol, ca pretutindeni în oraşele Moldovei medievale. Din locuinţa aflată pe latura de sud a bisericii s-a dezvelit doar podeaua lutuită pe o lungime de 4 m, la care se adaugă lăcaşul de bârnă, care o delimita spre nord, latura de sud fiind secţionată de zidul incintei actuale. Celelalte elemente ale construcţiei nu au fost surprinse în secţiunea noastră. Inventarul cuprindea fragmente de cahle cu faţa deschisă şi olanul închis, precum şi ceramică de uz comun specifică sfârşitului secolului al XIV-lea şi începutului veacului următor. Datarea a fost confirmată şi de descoperirea unei monede emisă de Vladislav Iagello (1386-1434).
Se poate vorbi încă din secolul al XV-lea despre „locul” catolicilor? Locuinţele, atelierele ori prăvăliile dezvelite sau numai semnalate în situl cercetat aparţineau creştinilor de confesiune romano-catolică? Trebuia să formulăm aceste întrebări deoarece în literatura de specialitate s-a încetăţenit părerea conform căreia biserica romano-catolică ieşeană este mai nouă şi, ca urmare, nu i s-a acordat locul cuvenit în peisajul urban medieval. Primele ştiri ajunse până la noi sunt legate de lupta papalităţii împotriva Reformei, Sfântul Scaun trimiţându-şi emisarii şi în Ţările Române[12]. În rapoartele sau însemnările lor de călătorie găsim referiri şi la edificiul catolic din Iaşi[13]. Biserica ungurească este pentru prima dată menţionată în documentele interne în anul 1629[14]. Penuria de informaţii scrise poate fi suplinită doar de cercetările arheologice, singura metodă prin care putem scoate din legendă sau tradiţie acel prim lăcaş de cult romano-catolic ctitorit în Iaşi.
Din secolul al XVI-lea importanţa Iaşilor creşte treptat, ajungând în a doua jumătate a secolului capitala Moldovei. Faptul a fost benefic, aşezarea concentrând, încetul cu încetul, principalele interese economice şi comerciale ale ţării. În această situaţie era firesc ca un număr de meşteşugari şi negustori din ţările catolice vecine Moldovei sau din oraşele care intraseră din motive politico-economice în declin, să se strămute în Iaşi şi să revigoreze comunitatea deja existentă aici. Dacă vieţuirea pe „locul catolicilor” este foarte bine documentată pentru secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, tot astfel şi cimitirul a fost intens folosit, surprinzându-se, pentru timpul amintit, chiar trei rânduri de morminte suprapuse, majoritatea dintre ele fiind datate, pe baza monedelor din inventarul lor. Desigur, necropola aparţinea credincioşilor catolici din Iaşi şi poate, în unele împrejurări, din satele limitrofe. Locuirea intensă şi numărul mare de înmormântări se constituie în argumente irefutabile în susţinerea ipotezei conform căreia, în acea vreme, comunitatea catolică era puternică, fiind capabilă să-şi ridice o nouă biserică din piatră, neputându-se lipsi prea mult timp de un lăcaş de închinăciune. Din acest lăcaş au ajuns până la noi doar fundaţiile, neaşteptat de adânci, de 2,50-2,70 m, ceea ce presupune o înălţime impresionantă a zidurilor, precum şi partea inferioară a elevaţiei (probabil soclul), pe o înălţime de 0,35-0,40 m, care este retras foarte puţin de la faţa fundaţiei. Ambele componente au constituit fundaţiile viitorului lăcaş ridicat pe acelaşi loc. Cu toate că până în prezent cercetarea este insuficientă, putem afirma, cu prudenţa necesară, că această biserică a fost edificată în primele decenii ale secolului al XVI-lea[15].
Despre acest lăcaş de închinăciune nu avem informaţii scrise până în anul 1586, când iezuitul Giulio Mancinelli poposeşte cinci zile în Iaşi, unde găseşte biserica romano-catolică pângărită de luterani, iar credincioşii, „foarte numeroşi cu câţiva ani în urmă”[16], lipsiţi de preoţi, au trecut la ritul ortodox sau luteran. În acelaşi an, parohia catolică este vizitată de părintele Alexandru Komulovia (Comuleo), vizitator apostolic pentru Orient, care convoacă, se pare, un sinod la Iaşi şi-i determină pe domnul ţării, Petru Şchiopul, dar şi pe sfetnicul său Bartolomeo Brutti să apere Biserica Romano-Catolică şi să pună în practică unele dintre decretele Conciliului de la Trento[17]. În 1597, episcopul de Argeş pentru provinciile Moldova şi Valahia, Bernardino Quirini, este găzduit „în casa bisericii din numitul oraş [Iaşi], casa în care locuia preotul paroh”. Până la această dată nu se face nici o remarcă referitoare la situaţia lăcaşului de închinăciune, deci starea lui era firească, adică bună. Abia un călugăr italian care a vizitat Moldova în 1606 consemnează la Iaşi două biserici catolice: „Una afară, cealaltă, înlăuntrul oraşului, [ambele] clădite din lemn, mici, urâte şi în părăsire”[18]. Ştirea înregistrată cu câţiva ani în urmă nu se confirmă în totalitate, deoarece în 1620, misionarul catolic Andrei Bogoslavie menţionează faptul că în cel mai însemnat oraş al Moldovei, unde locuieşte de obicei domnul era numai „o biserică închinată sfintei Fecioare şi o casă parohială unde stau doi preoţi”[19].
În stadiul actual al cunoştinţelor, presupunem că edificiul ale cărui temelii se află sub biserica actuală a fiinţat aproximativ un veac, timp în care a suportat toate vicisitudinile vremurilor. Urmele incendiilor, distrugerilor, dar şi ale reparaţiilor, amintite şi în documentele scrise, s-au păstrat în preajma lăcaşului sfânt sub forma unor lentile de pământ cu urme puternice de incendiu, care conţineau mult cărbune şi cenuşă, şi care alternau cu niveluri ce conţineau multă cărămidă fragmentară, mortar şi pietre de carieră, indicând fazele de reparaţii.
Situaţia politică instabilă ce a precedat urcarea pe tronul Moldovei a lui Vasile Lupu a dus ţara în pragul sărăciei, fapt cu care s-a confruntat şi comunitatea catolică din Iaşi, care nu a mai fost capabilă să-şi repare biserica de piatră, înlocuindu-şi vechiul lăcaş cu unul nou, construit din lemn, se pare prin grija unui boier grec. Ca vizitator apostolic în anul 1641, episcopul Petru-Bogdan Bakšiæ face un raport deosebit de interesant despre Moldova, cu referiri amănunţite la Iaşi. Despre biserica „Adormirea Maicii Domnului” el împărtăşeşte tradiţia conform căreia aceasta ar fi fost făcută de un boier grec, dar arată că este din lemn, având lungimea de 15 paşi, iar lăţimea de 6 paşi. Clopotniţa era, de asemenea, din lemn şi se menţionează cimitirul neîngrijit din jurul lăcaşului. Episcopul arată că altarul nu era sfinţit şi se lucra la el, enumerând, în acelaşi timp, obiectele din inventarul bisericii.
Vizitând Iaşiul în 1645, episcopul Bandini găseşte aici tot o biserică de lemn, cu fundaţii de piatră şi o casă parohială pe care se îngrijeşte să o repare[20]. O biserică catolică din lemn este atestată în capitala Moldovei şi în anii următori[21]. Ştim ce s-a întâmplat cu lăcaşul, în anul 1650, când au năvălit tătarii, uniţi cu cazacii lui Hmelniţki care au ars curtea domnească şi „tot oraşul într-o mică de cias cenuşe au stătut”, din relatările ulterioare. Atunci, dintre toate mănăstirile numai cea de la „Trei Ierarhi” s-a aprins, iar lăcaşul catolic, fiind foarte aproape, a avut şi el de suferit[22]. În anii următori s-au repetat asemenea dezastre, iar situaţia nu a putut fi remediată, astfel că, în mai multe rapoarte către Congregaţia „De Propaganda Fide”, se subliniază starea de ruină a bisericii, identificându-se drept cauză năvălirea cazacilor şi tătarilor[23]. Starea de fapt se menţine şi în 1660, când, biserica fiind arsă, slujba se ţine de iezuiţi într-o casă[24]. Un an mai târziu, vicarul episcopal Blasio Koiervia face o descriere interesantă a situaţiei găsită la biserica catolicilor, unde „nu se mai vede decât locul, şi cimitirul a rămas împrejmuit cu pari, şi în el este o cruce mare înaintea uşilor bisericii. Aici sunt obiecte de cult frumoase… Această biserică a fost arsă de cazaci şi de tătari acum 14 ani, şi, cum catolicii care locuiesc aici nu au fost în stare să o refacă, au dat prilej părinţilor iezuiţi ca să clădească ei o biserică şi să administreze întotdeauna sacramentele”[25].
Dacă acordăm credibilitate raportului întocmit de misionarul F.A. Renzi, atunci putem considera că o nouă etapă în evoluţia istoriei bisericii catolice o reprezintă ridicarea, în 1690-1691, a unui nou lăcaş. Misionarul relata faptul că, „la iniţiativa şi stăruinţa atât a domnului cât şi a divanului, şi la rugăminţile populaţiei catolice din Iaşi, am început, la 16 august [16]90, să clădesc biserica din Iaşi, şi am pus temelia de piatră înaltă de patru <braţe> deasupra pământului şi pe temelia de piatră urmează clădirea de bârne, din care până acum am pus 270 de bârne. Şi această clădire o fac cu milostenia binefăcătorilor; domnul, deşi schismatic, mi-a dat şase [galbeni] ungureşti; Velicico Costin, mare vornic al Moldovei, mi-a dat opt mii de bucăţi de şindrilă pentru a o înveli; domnul Iordache, mare vistier, mi-a dat şase taleri imperiali şi alţi binefăcători mi-au cumpărat 15.000 de cuie pentru acoperişul bisericii…”[26]. Din textul citat putem constata că noua biserică avea dimensiuni mai mari, dar, fapt foarte important, că s-a folosit o fundaţie mai veche, temelia, înaltă de patru „braţe”, fiind pusă „deasupra pământului”. În această situaţie, suntem în măsură să presupunem, în stadiul actual al cercetărilor, că acei constructori au folosit fundaţia adâncă şi elevaţia bisericii ridicate în secolul al XVI-lea.
Un puternic incendiu, pornit chiar de la biserica catolică, în octombrie 1766, distruge şi clădirile misiunii, dar şi o bună parte din oraş[27]. În această situaţie, se fac demersuri pentru ridicarea unei biserici de piatră. Într-un hrisov din decembrie 1766, Grigore al III-lea Ghica demonstrează necesitatea zidirii „rămleniasca a catolicilor biserică” la Iaşi, care „s-au tâmplat de s-au aprins, fiind de lemn, dintru care s-au pricinuit nu puţină pagubă şi stricăciune caselor orăşenilor”, iar ridicarea unor zidiri din piatră prin oraşe este „cunoscut nu numai că aduce aceasta podoabă oraşilor, ce şi obştii folosinţă şi apărare, mai ales la o vreme când se întâmplă foc”[28]. Evenimentele politice care au survenit au împiedicat realizarea dorinţei catolicilor de a-şi zidi edificiul. Încă o dată, amplasamentul bisericii este mutat, pe vechile fundaţii existente mai în interior, îndepărtând astfel edificiul de zidul incintei Mănăstirii „Trei Ierarhi”[29].
Între timp, noi demersuri către domnie determină pe voievodul Constantin Moruzi, în martie 1782, să îngăduie „să vă faceţi biserică de piatră după cum veţi avé, şi nu veţi fi supăraţi”[30]. Chiar dacă se adunaseră materiale şi lucrările începuseră, o nouă schimbare în domnie determină alte intervenţii, care s-au concretizat în aprobarea acordată de Alexandru Mavrocordat în acelaşi an[31]. Edificiul construit atunci este cel actual şi a fost sfinţit la 15 august 1789[32].
Revenirea cu un lăcaş de cult, de această dată construit din piatră, peste fundaţiile din secolul al XVI-lea, este surprinsă şi pe cale arheologică. Astfel, peste elevaţia ridicată la sfârşitul veacului al XVII-lea, pentru egalizarea zidăriei, a fost aşezat un rând sau două de cărămidă, peste care s-au ridicat zidurile actuale. Aceste lucrări sunt vizibile şi în stratigrafie prin nivelul de pământ amestecat cu mortar, fragmente de piatră şi cărămidă.
În stadiul actual al cercetărilor putem creiona cele mai importante etape din istoria primelor cinci secole ale edificiului catolic ieşean. Astfel, primului lăcaş, ctitorit în secolul al XV-lea, i-a urmat un altul edificat în primele decenii ale veacului al XVI-lea, care era din piatră cu fundaţii mai adânci, în comparaţie cu alte monumente ale vremii şi care a dispărut în primii 30 de ani ai veacului următor. Amplasamentul este părăsit şi se ridică, destul de repede, o nouă biserică din lemn cu fundaţii de piatră în apropierea zidului Mănăstirii „Trei Ierarhi”, având acelaşi hram. În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, se revine pe fundaţia din secolul al XVI-lea cu o biserică de lemn, care, în împrejurări incerte, este abandonată şi se edifică o alta, tot din acelaşi material, pe fundaţiile din preajma zidului „Trei Ierarhilor”, dar se pare mai mare şi care a fost sfinţită în anul 1755. Şi acest monument părăginindu-se, din motivele obişnuite, se reiau diligenţele necesare pentru ridicarea unei noi biserici, de această dată din piatră, pe amplasamentul iniţial, lăcaşul fiind sfinţit în 1789 şi reprezintă biserica actuală.
[1] N. Iorga, Drumuri şi oraşe din România, ed. a II-a, Bucureşti, 1916, p. 158.
[2] Al. Andronic, op. cit., p. 42-45.
[3] În partea vestică a oraşului au fost făcute cele mai multe descoperiri datând din secolele al XIV-lea şi al XV-lea (Stela Cheptea, Din nou despre începuturile Iaşilor, în „Historia urbana”, V, 1997, 2, p. 158-159, unde sunt citate descoperirile arheologice).
[4] Stela Cheptea, op. cit., p. 161.
[5] Iosif Gabor, Parohia Catolică Iaşi (1986), lucrare rămasă, din păcate, în manuscris, unde au fost adunate informaţiile referitoare la catolicii din Iaşi; Emil Dumea, Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea, Iaşi, 2003. Studiul se referă la Biserica Catolică din Moldova şi la păstorii săi, precum şi la relaţiile cu populaţia ortodoxă. Documentele şi informaţiile se înmulţesc după anul 1695, când prefecţii apostolici se stabilesc definitiv la Iaşi, capitala ţării, biserica de aici căpătând un plus de importanţă. În demersul său, autorul a folosit, pe lângă bibliografia cunoscută a problemei, şi documente inedite din Arhiva Congregaţiei De Propaganda Fide.
[6] Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 88, 97-99.
[7] N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria Românilor, I-II, Bucureşti, 1901, p. 107-108.
[8] Ibidem, p. 108.
[9] Teodor Codrescu, Uricariul, partea a II-a, Iaşi, 1852, p. 13.
[10] Călători străini despre ţările române, VII, redactor responsabil Maria Holban, Bucureşti, 1980, p. 151.
[11] F.I. Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol. III, Wien, 1782, p. 544-551.
[12] Conciliul de la Trento (1542-1563) a fost convocat pentru a readuce protestanţii în sânul Bisericii, ceea ce nu s-a întâmplat. Totuşi, conciliul rămâne foarte important pentru hotărârile care au contribuit la reformarea Bisericii. Printre multe alte măsuri se recomanda şi convocarea frecventă a sinoadelor diecezane şi provinciale unde urmau să se discute şi să se ia măsuri de punere în practică a decretelor confirmate printr-o bulă de papa Pius al IV-lea (Ludwig Hertling S.I., Istoria Bisericii, ediţie îngrijită de pr. prof. dr. Emil Dumea, Iaşi, 1998, p. 370-386).
[13] Prima menţiune documentară datează din anul 1586 (Călători străini despre ţările române, II, Maria Holban, redactor responsabil, Bucureşti, 1970, p. 524-525).
[14] Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, editate de I. Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, nr. 194; N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 440 şi 511, nota 96.
[15] Aşa cum s-a subliniat mai sus fundaţiile acestui monument taie un strat de incendiu, bine datat, care căpăcuieşte două morminte, alte două schelete fiind secţionate de aceeaşi temelie.
[16] Călugărul iezuit se referea probabil la unul dintre evenimentele tragice prin care a trecut Moldova în anul 1574 când ţara a fost prădată de tătari, Iaşii, capitala ţării, căzând victimă sigură, ori în 1578 când oraşul este ocupat de cazaci şi, desigur, mulţi locuitori au luat drumul bejeniei, iar cei ce aveau legături cu ţările vecine s-au refugiat chiar peste hotare. În acest fel, se explică numărul mic de catolici şi lipsa preoţilor.
[17] În Moldova, domnul Petru Şchiopul ia unele măsuri, în spiritul Conciliul de la Trento, împotriva proliferării protestantismului.
[18] Ibidem, p. 337. Starea de degradare a bisericilor poate fi pusă pe seama evenimentelor legate de ocuparea Moldovei de către Mihai Viteazul şi a frământărilor ce i-au urmat timp de mai mulţi ani.
[19] Călători străini despre ţările române, V, Maria Holban, redactor responsabil, Bucureşti, 1973, p. 6-7.
[20] V.A. Urechia, Codex Bandinus, în „Analele Academiei Române”, t. XVI, mem. Secţii ist., 1893-1894, Bucureşti, 1895, p. 121-123. Episcopul atribuie ridicarea bisericii aceluiaşi boier „Ioanachi grec de neam şi de religiun, Postelnicu lui Vasile Vodă seu Aulae Praefectus mult afecţionat de catolici” (Ibidem, p. 118).
[21] Un preot care a slujit mai mulţi ani în Baia şi Cotnari face referiri la biserica din Iaşi, în anul 1650 (Călători străini…, V, p. 437; Diplomatarium Italicum, II, Bucureşti, 1939, p. 410).
[22] Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 127; Documente privind istoria României (DIR), A, Moldova, XVII, vol. IV, p. 187.
[23] Diplomatarium Italicum, II, p. 446; Călători străini…, V, p. 463. În relatarea din anul 1658 se arată că „a existat o biserică la Iaşi, dar a rămas acum numai ruine şi ea a fost distrusă de cazaci”, iar slujba era oficiată de doi părinţi iezuiţi într-o casă dăruită de domn. O misiune iezuită descoperea aceeaşi stare în anul 1654 (ibidem, p. 507).
[24] Călători străini despre ţările române, VII, Maria Holban, redactor responsabil, Bucureşti, 1980, p. 130.
[25] Ibidem, p. 141.
[26] Călători străini despre ţările române, VIII, Maria Holban, redactor responsabil, Bucureşti, 1983, p. 119.
[27] Diplomatarium Italicum, II, p. 491-492.
[28] N. Iorga, op. cit., p. 111-112.
[29] Iosif Gabor, op. cit., p. 77.
[30] N. Iorga, op. cit., p. 123.
[31] Iosif Gabor, op. cit., p. 82-83.
[32] Ibidem, p. 83. Desigur, acea biserică a suferit transformări şi nu seamănă cu cea actuală.
