Aşa cum este obiceiul, la începutul fiecărui an, preoţii, însoţiţi de un dascăl sau de un seminarist, merg să ducă binecuvântarea lui Dumnezeu în fiecare casă şi familie. Binecuvântarea lui Dumnezeu coboară asupra membrilor unei familii pentru ca ei să locuiască în linişte şi pace, în armonie şi iubire frăţească. Este un obicei foarte frumos, preţuit atât de păstorii sufleteşti, cât şi de cei mai mulţi credincioşi care aşteaptă cu bucurie acest moment.
Aceste câteva cuvinte pe care m-am hotărât să le scriu nu sunt atât o simplă relatare, cât, mai ales, o mărturie. Sunt seminarist în anul IV la Institutul Teologic Romano – Catolic din Iaşi şi îmi doream foarte mult să profit de aceste câteva zile de vacanţă pentru a însoţi un preot la această activitate. Doream acest lucru pentru că, mă gândesc, încă de acum e bine să cunoşti credincioşii, să vezi cum trăiesc, cum gândesc, care este situaţia lor de fapt. Şi num-am înşelat deloc. Încă din a doua zi a sfinţirii caselor, păstrez deja în memorie acele imagini şi gesturi care m-au frapat…
Am văzut oameni foarte bine educaţi, integri, cinstiţi dar… cu sufletul slab sau prea puţin convinşi de credinţa lor. Am întâlnit şi persoane singure şi vârstnice care luptă cu singurătatea şi cu suferinţa, dar pe chipul cărora am citit bucuria, rod al unei credinţe de nezdruncinat. Oameni simpli, modeşti, care nu-şi pierd credinţa în mijlocul încercărilor.
Da! Este clar, m-am convins încă o dată de importanţa unei relaţii vii cu Dumnezeu, care are meritul de a conferi vieţii tale stabilitate. Încrederea în Cel de Sus te ajută să treci mult mai uşor peste momentele de încercare, indiferent de ce natură sunt ele. Tristeţea şi deznădejdea sunt efecte ale răcirii relaţiei personale cu Dumnezeu.
Mă voi întoarce peste puţin la Seminar. Mă voi întoarce poate mai convins decât înainte că lumea are nevoie şi de mine, are nevoie de flăcări vii care să le arate oamenilor drumul, calea spre Adevărul care este unul singur – Isus Cristos, cel care ne dă totul, fără să ne ia nimic.
