În aceste zile merg prin oraş pentru a binecuvânta casele credincioşilor noştri. Un moment foarte important şi frumos pentru mine. Îmi place să cred că e la fel de important şi pentru familiile la care poposim pentru câteva minute. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Mergând pe străzile oraşului, în aceste zile, văd ceva care mă înfioară. Pe lângă garduri, prin curţi, pe lângă containere sunt aruncaţi brăduţii care până acum au împodobit casele noastre.
Spuneam că mă înfioară imaginea! De ce? Pentru că aceşti mândri brăduţi au fost răpiţi şi ucişi de pe munţii noştri pentru ca, doar pentru două săptămâni, să ne creeze nouă „atmosferă de sărbătoare”. Iar acum, ca nişte muribunzi (mai bine zis morţi), sunt aruncaţi de ici-colo, ba chiar deranjează şi fac mizerie.
Îmi amintesc că acum doi ani, un grup de vreo douăzeci de copii din Germania au protestat faţă de părinţii lor şi nu au acceptat brad în casă. Aceşti copii au dorit ca brăduţii, care li s-ar fi cuvenit, să rămână în pădure, acolo unde le este locul. Şi părinţii au înţeles perfect această dorinţă foarte nobilă.
Cred că tuturor ne place pădurea de brazi. Şi, slavă Domnului, că noi, românii, am fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu munţi minunaţi, plini cu păduri de brad. În alte ţări vedem şiruri întregi de munţi cu vârfuri golaşe. Şi ne doare inima! Dar la noi e abundenţă; Dumnezeu parcă a făcut risipă de frumuseţe!
Ne place tuturor să inhalăm vara aerul ozonat al frumoaselor noastre păduri de brad. Ne place tuturor să ne delectăm ochii privind îndelung la verticalitatea şi somptuozitatea acestor viteji, care sunt brazii. Ne uităm îndelung cum reuşesc să-şi înfigă rădăcinile printre pietrele muntelui, semn al dârzeniei şi al dorinţei de supravieţuire. Brazii sunt, poate, cele mai frumoase turle de biserici care ne indică mereu, şi fără să greşească, cerul!
Şi totuşi, în ultimul timp asistăm la o despuiere masivă a munţilor noştri. Mergând de la Comăneşti spre Miercurea Ciuc, de exemplu, veţi vedea vârfuri de munţi despuiate, defrişate, distruse. E mai mare jalea!
Aici eu nu vorbesc nici din punct de vedere ecologic şi nici economic. Dar mi-e milă de tot ce se distruge frumos, creat de Dumnezeu.
Poate cineva îmi va argumenta: „Dar e un act de credinţă să ai pom în casă. Altfel nu am simţi aşa cum trebuie Crăciunul!”
Oare? Mă gândesc că în mii de case din România a fost pom de Crăciun (brăduţ sfâşiat din pădure), dar membrii familiei nici nu au fost la biserică sau la sacramente! Oare a ajutat cuiva, la creşterea în credinţă, prezenţa brăduţului de Crăciun?
Oare lui Isus îi place acest gest de a rupe minunăţie de copaci „în cinstea lui”?
Eu nu ştiu să răspund la aceste întrebări. Doar am constatat tragedia şi durerea provocată de acest tablou: „brăduţii de lângă container”.
Şi mai am o frică. Nu cumva generaţiile viitoare să ne acuze pe noi, creştinii de azi, că, în numele credinţei noastre, le-am distrus moştenirea care li s-ar fi cuvenit şi lor: frumuseţea naturii, a pădurilor de brad!
Şi încă ceva: oare pot fi eu fericit, în fotoliu, în camera mea inundată de parfumul de cetină, ştiind că vecinul meu nu are ce pune pe masă? Oare nu am merita şi noi dojana lui Dumnezeu adresată prin gura profetului: „Milă vreau şi nu jertfă”? Milă vreau pentru cel sărac şi nu jertfirea nevinovatului brăduţ din pădure!
E seară. Sunt obosit. Dar mereu îmi vine în minte imaginea brăduţului uscat, trist, prăfuit, rezemat de container. Sărăcuţul de el! Şi cred că îi plăcea aşa de mult pe munte: ploaia îl spăla şi îl adăpa, soarele îl lumina şi îi dădea culoare, vântul îl mângâia şi îl întărea, noi toţi îl admiram! Dar acum nu mai e nimic din toate acestea. A devenit un vreasc şi nimic mai mult! Nu cred că s-a simţit bine în apartamentul nostru! Bietul brăduţ de lângă container!
