Trăim într-o societate care a devalorizat în mare parte căsătoria, sărăcind-o de calităţile şi scopurile fixate pentru ea de Creator. Astfel se explică legalizarea în multe state a divorţului, a avortului, a pornografiei şi, de asemenea, presiunile care se fac, din punct de vedere legislativ, de a fi admise şi alte uniuni în afara celor normale, umane, dintre un bărbat şi o femeie.
Astfel, este un lucru cât se poate de evident faptul că lumea de astăzi ţine foarte puţin seama de intenţiile Creatorului. Concepţia cea mai răspândită cu privire la căsătorie se referă la simpla satisfacere a dorinţei sexuale, şi, ca urmare, în atmosfera actuală a unei sexualităţi delirante, nu rareori procreaţia este considerată, nu ca scop propriu şi natural al căsătoriei, ci ca un element străin, adăugat, sau chiar o piedică.
Problema este într-adevăr foarte complexă şi serioasă, deoarece este în joc viitorul însăşi al familiei şi al umanităţii. Tocmai de aceea, este necesar să cunoaştem foarte bine scopurile căsătoriei, care nu sunt subiective, adică nu sunt fixate de către soţi, ci sunt obiective, întrucât izvorăsc din însăşi natura căsătoriei. Soţii nu pot face altceva decât să le recunoască şi să se conformeze lor.
Oricum, căsătoria rămâne orientată spre aceste scopuri chiar şi atunci când soţii nu le realizează în căsătorie sau intenţionat se abat de la ele. Căsătoria are două scopuri esenţiale care se combină şi se completează reciproc, neputând fi separate unul de celălalt: procreaţia şi realizarea soţilor ca persoane.
Procreaţia
Privind natura omului în ansamblul său – bărbat şi femeie – ne dăm seama cu uşurinţă că fiecare dintre cele două sexe are o structură anatomică, fiziologică, psihică, diferită; această structură diferită este orientată spre dăruirea totală (trup şi suflet) a două persoane, dăruire care are un scop precis, acela de a genera o nouă vieţi, o nouă persoană umană.
În Cartea Genezei, omul este definit ca „un tot” format din două jumătăţi complementare: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său: bărbat şi femeie i-a făcut (…). De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup (…). Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l!”.
Totuşi, căsătoria nu poate fi considerată doar sub raportul aducerii copiilor pe lume. Dacă procreaţia ar fi unicul scop al căsătoriei, s-ar justifica procreaţia şi în afara căsătoriei; ba mai mult, poligamia şi relaţiile sexuale ocazionale ar realiza mai bine decât căsătoria monogamică această intenţie a naturii: perpetuarea speciei umane.
Însă, actul conjugal este un act care ţine de persoană, un act care implică întreaga persoană şi nu un act pur fiziologic sau un mecanism de combinaţie chimică. Sexualitatea umană este cu totul diferită de aceea a animalelor.
„Caracterul sexual al omului şi facultatea de generare a omului sunt în mod minunat superioare în comparaţie cu ceea ce se petrece în compartimentele inferioare ale vieţii” (Conciliul Vatican al II-lea).
Realizarea soţilor ca persoane
Primele capitole ale Cărţii Genezei ni-l prezintă pe Adam jucând rolul unui celibatar singuratic. Dumnezeu hotărăşte atunci să creeze o fiinţă asemenea lui, care să-i aline singurătatea şi să-l ajute: „Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el. Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om ca să le vadă cum are să le numească… Omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească. Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Atunci omul a zis: Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa, astfel încât vor fi amândoi un singur trup” (Gen 2, 18-24).
În căsătorie, bărbatul şi femeia îşi găsesc unul în altul integrarea şi împlinirea, nu atât fiziologică, cât mai ales sentimentală, psihologică, spirituală. În căsătorie, soţii realizează nu numai o societate, o unire, ci ceva mai mult decât atât: o unitate.
Aceste două scopuri ale căsătoriei sunt ambele esenţiale, în sensul că izvorăsc din însăşi natura căsătoriei.
