Căsătoria creştină ca Sacrament

Căsătoria face parte din planul lui Dumnezeu; ea a fost întemeiată de El la început, atunci când i-a dăruit-o pe femeie bărbatului şi pe bărbat femeii pentru ca, la rândul lor, să se iubească şi să se dăruiască unul altuia până într-atât încât să nu mai fie doi, ci un singur trup (cf Gen 2, 24). Creaţi de Domnul diferiţi, bărbat şi femeie, aceştia simt în ei chemarea Creatorului de a se apropia unul de altul, de a se completa reciproc, de a se împlini împreună.

Însuşi Cristos, în unele polemici cu iudeii referitoare la permisiunea acordată de Moise bărbaţilor de a divorţa, face trimitere la acest plan originar al lui Dumnezeu: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsaţi soţiile. Dar la început nu a fost aşa… Deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc 10, 5-9). Cristos a arătat astfel că instituţia Căsătoriei nu este efect al întâmplării sau rod al unor impulsuri naturale inconştiente; ea face parte din planul Creatorului. Prin dăruirea reciprocă personală care este proprie soţilor şi rezervată numai lor, soţii urmăresc comuniunea dintre ei şi împlinirea personală reciprocă. Comuniunea lor de iubire şi viaţă este totodată şi în vederea colaborării cu Dumnezeu la naşterea şi educarea copiilor: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a spus: «Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi supuneţi-l»” (Gen 1, 29).

Aceasta este temelia naturală a căsătoriei (sau căsătoria „naturală”) care stă la baza sacramentului creştin al căsătoriei, adică acea realitate de la început pe care Dumnezeu a orânduit-o când l-a creat pe om bărbat şi femeie. Pe această temelie Isus înalţă şi mai sus căsătoria; după cum Creatorul a voit ca prin dragostea dintre bărbat şi femeie să dea chip iubirii Sale faţă de oameni, Cristos vrea ca prin Sacramentul Căsătoriei, iubirea soţilor creştini să reprezinte iubirea Sa pentru Biserică şi să ne-o împărtăşească.

Sfântul Apostol Paul este acela care ne descoperă, în Scrisoarea către Efeseni, semnificaţiile cele mai profunde cu privire la această „taină mare”, sfânta căsătorie, prin care un bărbat şi o femeie sunt chemaţi să se iubească aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica (cf. Ef 5, 22-23). Practic, Căsătoria creştină este un sacrament tocmai pentru că ea reprezintă o expresie a unirii intime, indisolubile, dintre Cristos şi Biserică. Aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica sa (o iubire care a ajuns până la cruce), la fel şi soţii creştini sunt chemaţi să reproducă în viaţa lor de familie această iubire exclusivă, fidelă şi fecundă.

Catehismul Bisericii Catolice spune în acest sens, la numărul 1617: „Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi Biserică. Deja Botezul, care introduce în Poporul lui Dumnezeu, este un mister nupţial: este – ca să spunem aşa – baia nunţii care precedă ospăţul de nuntă, Euharistia. Căsătoria creştină devine la rândul ei semn eficient, sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ, căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ”.

Concret, ce ar trebui să înveţe soţii creştini din atitudinea plină de iubire a lui Cristos faţă de Biserica sa? Să ne întoarcem la Sfântul Paul (cf Ef 5):

„Trăiţi în iubire, învăţând aceasta de la Cristos!” – acesta este îndemnul pe care îl adresează în primul rând Apostolul soţilor. Este, de fapt, un îndemn adresat tuturor creştinilor, acela de a trăi după învăţătura şi exemplul lui Cristos. El a rezumat toată legea în câteva cuvinte simple: iubeşte-l pe Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Cristos nu a iubit numai prin cuvinte. În El măsura iubirii este darul vieţii sale. Şi ne invită: iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit pe voi.

Sf. Paul aplică toate acestea în special soţilor. Elementul principal care face o căsătorie este, aşadar, iubirea sinceră şi dezinteresată dintre cei doi; nu se poate încheia o căsătorie validă dacă nu există această iubire adevărată între cele două părţi.

„Fiţi supuşi unii altora!” – acesta este criteriul fundamental pentru reuşita unei căsătorii. Nu există un superior şi un inferior. Fiecare este în slujirea celuilalt. Nu există loc pentru afirmaţii egoiste, superiorităţi impuse, jigniri calculate.

Căsătoria, prin ceea ce reprezintă ea, conferă o nouă identitate, în sensul că soţii fac trecerea, odată cu încheierea acestui sacrament, de la prima persoană singular (eu) la prima persoană plural (noi). Odată căsătorit nu te mai poţi gândi doar la interesul tău personal, doar la binele tău, ci la binele întregii tale familii. Aceasta este şi semnificaţia cuvintelor din Sf. Scriptură: „…şi amândoi vor fi un singur trup”.

„Soţiile să asculte de soţii lor ca de Domnul!” (Pentru că soţul este capul soţiei, aşa cum Cristos este Capul Bisericii) – Suntem în faţa unui îndemn al Sfântului Apostol Paul care trebuie foarte bine încadrat în contextul şi mentalitatea timpului său. El îşi însuşeşte aici modelul familial al antichităţii (soţul este cap şi exercită autoritatea sa indiscutabilă asupra soţiei şi a fiilor) pentru a explica raportul dintre Cristos şi Biserică, un raport de dependenţă, întru-cât Biserica depinde întru totul de El: Biserica este Trupul său şi este supusă lui Cristos capul său.

Cristos a iubit Biserica sa până la a-şi sacrifica viaţa pentru ea. Aşa cum fiecare dintre noi hrăneşte şi îngrijeşte propriul trup, la fel face Cristos cu Biserica, deoarece noi toţi formăm trupul său.

Aşadar, Paul, pentru a descrie unirea profundă a lui Cristos cu Biserica sa, foloseşte modelul de relaţie soţ-soţie din timpul său. Astăzi, acest model pare să fie oarecum depăşit. Însă trebuie să subliniem ideea pe care a voit Apostolul să o transmită: iubirea dintre soţi trebuie să conducă la dăruirea de sine; aceasta caracterizează, într-adevăr, viaţa împreună a celor doi miri creştini, în reciprocă supunere.
Mirii creştini găsesc cu adevărat în iubirea lui Cristos pentru Biserică modelul şi idealul comuniunii lor de viaţă.