Primiţi colinda noastră? ACT-Iaşi, decembrie-2016

În perioada 9-19 decembrie 2016, tinerii din Acţiunea Catolică Iaşi-Centru au pornit la colindat prin urbea ieşilor. După o temeinică pregătire a cântecelor, acompaniate de chitări, nai şi orgă, pe data de 9 decembrie a debutat seria de mini-concerte. Căminul de bătrâni „Sfântul Iosif”, din Bucium, şi spitalul de copii „Sfânta Maria”, Tătăraşi, autobuzele de transport public din oraş, bulevardul „Ştefan cel Mare”, Mănăstirea surorilor Providenţei, Centrul Diecezan Caritas, Episcopia, parohiile Iaşi-Centru, „Sfântul Anton de Padova”, „Sfânta Tereza”, Institutul Teologic „Sfântul Iosif” şi câteva familii extrem de sărace din satul Vişan au fost gazdele colindului nostru. Proiectul de Crăciun a vizat şi un act de caritate. În perioada Adventului au fost confecţionate coroniţe. Cu fondurile obţinute din vânzarea lor, s-au achiziţionat diferite cadouri pentru copii nevoiaşi.

Aici puteţi viziona o înregistrare a colindelor!

Iată cum a trăit aceste evenimente unul dintre tinerii participanţi:

„Așteptam cu multă emoție prima repetiţie, care a avut loc în seara zilei de 6 decembrie. Anul acesta aveam mai multe instrumente, trei chitare, un nai şi o orgă.

Repetiții au fost în fiecare seară cel puţin două ore. Colindele erau noi, timpul scurt (pe 10 decembrie aveam programat primul „recital”); din acest motiv, liderul de grup şi-a propus să facă dintr-o ceată de amatori un cor profesionit, iar pentru aceasta trebuia muncă. Părintele ne-a susţinut şi el, pregătind câte o surpriză „culinară” pe seară. Vineri 9 decembrie, a fost o repetiţie generală. Între două repetiţii am reuşit să pregătim şi surprizele pentru gazdele noastre de a doua zi. Eram foarte bucuroşi! Urma să colindăm bătrânii din Căminul „Sf. Iosif” şi copiii bolnavi din spitalul  „Sf. Maria”. Am încercat să îl vedem pe Isus prezent atât în bunicii încărcaţi de ani şi experienţă, cât şi în copiii purificaţi de mici în focul suferinţei.

Primul nostru recital l-am dat în faţa bătrînilor de la căminul „Sf. Iosif”, fiind un adevărat succes. Bunicii şi bunicuţele au sorbit fiecare acord, s-au străduit să nu piardă niciun cuvânt din colindele noastre şi ne-au răsplătit din belşug cu aplauze, iar după concert ne-au felicitat călduros. Erau mândri să aibă aşa „nepoţi”, care, pe lângă cântec, le-au împărţit şi câteva daruri dulci.

Binecuvântat să fie inventatorul Iphon-ului: datorită lui, autobuzul de linie din oraş s-a transformat în studio de înregistrări, căci am început să cântăm în mijlocul de transport. Călătorii au fost fascinaţi, am primit multe aplauze şi încurajări, inclusiv de la şofer. Cu multă părere de rău şi din partea noastră, în „Tudor” a trbuit să părăsim „autobuzul concertelor” şi să ne îndreptăm cu paşi repezi spre noul nostru obiectiv, spitalul „Sf. Maria”.

Aici ne-au întâmpinat voluntarii de la „Little people”, care ne-au condus în atelierul lor de la etajul 5 unde ne aşteptau opt îngeraşi. Înainte de a începe, voluntara i s-a adresat tinerei responsabile de proiect, spunând: „Cinci nu-i aşa!” Toţi ne întrebam ce vrea să zică. Mai apoi ne-am lămurit: în sală ar fi trebuit să intrăm doar cinci persoane, iar noi depăşisem de cinci ori limita admisă.

De obicei, copiii se plictisesc repede. Dar ei, cuminți, au rezistat la şase colinde. Rareori am avut parte de un public aşa de atent. Copiii au primit surprize dulci trimise prin noi de Moş Crăciun şi multe îmbrăţişări din partea noastră. Să nu credeţi că aceşti copii erau în spital pentru că răcesc uşor, sau au fost prea năzdrăvani şi şi-au rupt oasele sau au vreo boală a copilăriei! Nu! Ei au boli pe care acum 60-70 ani le aveau doar adulţii şi aceştia puţini (6 din ei cancer, doi probleme grave la rinichi), însă boală nu-i împiedica să fie bucuroşi! Ce lecţie pentru noi care ne plângem din orice!

Nu i-am lăsat până nu ne-au colindat şi ei, ne-au spus poezii şi mai ales s-au jucat cu noi. Acolo l-am descoperit pe „copilul orchestră”: chitara, naiul, orga „nu aveau taine pentru el”; era foarte isteţ, nu ne venea a crede că un astfel de copil a fost abandonat de părinţi.

Ne-am mutat apoi „cortul” la etajul întâi, secţia de oncologie, unde se dusese vestea că ar fi un concert de colinde în seara aceea, iar ca sală de spectacole se va folosi holul lor, aşa că au venit cu mic cu mare să ne asculte. Au fost aduşi chiar şi cei care nu ieşeau în mod obişnuit din salon.Când am început să cântăm mamele care erau internate alături de copii au lăcrimat, unele mai sensibile s-au ascuns în saloane să poată plânge în voie.

După programul oficial mult apreciat de public, am mers prin saloane, că doar nu aveam să ţinem pentru noi ceea ce dăduse Moşul pentru ei. Ne-au mulţumit din inimă atât pentru daruri, cât mai ales pentru colind.

Am ieşit de aici încărcaţi de emoţii, dar şi grăbiţi, întărziam la ultimul nostru concert ce avea să fie găzduit de bd. „Ştefan cel Mare”, chiar lângă bradul de Crăciun. Pentru ca drumul să ne pară mai uşor, am mai făcut o cântare în tramvai, spre bucuria călătorilor. Şi mai mare bucurie au avut cei prezenţi pe artera pietonala „Ştefan cel Mare”, care au venit cu mic cu mare să ia parte la concertul nostru care i-a introdus în atmosfera Crăciunului.

A urmat o pauză în cântarea noastră. O săptămână.

Următoarea oprire a fost la „Surorile Providenţei”, unde suntem primiţi cu drag în fiecare an pentru a ţine ziua de reculegere.

La ora stabilită, intram pe poarta mănăstirii şi ne instalam instrumentele în holul mare, apoi, încet încet, au apărut surorile însoţite de copiii de la gradiniţă împreună cu părinţii lor. Copiii ne ascultau cuminţi şi, după fiecare cântec, ne mai cereau unul, de parcă partiturile noastre erau fără sfârşit, veşnic izvorâtoare de colinde!

Cu bucurie am dăruit surorilor şi o coroniţă din muşchi, ornată elegant cu conuri de brad, rod al muncii noastre din Advent, iar ele, gazde bune cum le ştim, ne-au oferit tradiţionalul ceai, obişnuitele napolitane şi nelipsiţii biscuiţi pentru întărirea colindătorilor.

Cu banii strânși din vânzarea coroniţelor, am reuşit să facem 30 de pachete cu surprize dulci pentru copii şi 11 pachete cu alimente de bază şi haine pentru familii sărace.

Seara s-a încheiat cu un concert la uşa Danielei Astărăstoaei.

„Flanând am fost şi m-aţi hrănit, gol şi m-aţi îmbrăcat”: aceste cuvinte pe care le-a rostit Isus ne-au mişcat aşa că am hotărât să mergem la familiile sărace din Vişan.

Încă de la ora 13 s-au adunat unii tineri pentru a face ultimile pregătiri, apoi la 14.00 am încărcat toate darurile în maşini. Moş Crăciun în persoană a vrut să ne însoţească: e adevărat, era mai mult nene decât moş, mai mult sicilian decât lapon, dar, cum avea uniforma regulamentară de moş şi sacul doldora de cadouri pentru copiii cuminţi, nu am putut să-l refuzăm. Nu a putut merge cu sania trasă de reni (renii s-au rătăcit prin Siberia, iar sania era la un service din Romania), aşa că a trebuit să se mulţumească cu un Ford, tras de o herghelie de cai putere adăpaţi din belşug cu motorină.

Mai înghesuiţi din lipsă de spaţiu, mai cu frica de a nu putea urca dealurile de la Vişani, am reuşit să ajungem la prima familie. Moşul a intrat primul împărţindu-şi darurile sale celor mici, în timp ce ajutoarele moşului împărţeau darurile lor celor mari. Cei care nu au reuşit să intre vesteau prin cânt Naşterea Domnului, în faţa uşii.

Şi am ţinut-o aşa până ce soarele s-a dus la culcare de obosit ce era, iar sacul moşului şi portbagajele maşinilor s-au golit. Atunci s-a dat semnalul de retragere spre case deoarece trebuia să ne pregătim şi noi pentru ziua de duminică şi pentru cea de luni, când avea să fie „seara cea mare a colindelor”.

Luni seara începem în forţă în curtea Caritasului. pr. Iacob Iosif şi pr. Felix Roca ne-au primit cu mare bucurie.

La catedrală, tăcuţi şi plini de emoţie, intrăm în holul mare al palatului episcopal, ne aşzăm la locurile noastre, aşteptându-i pe episcopi. A fost o cântare reușită!

După episcopie a urmat parohia. Părintele paroh şi colaboratorii săi ne-au ascultat şi s-a bucurat văzând ce tineri talentați păstorește.

N-am stat mult „acasă” căci mai erau multe locuri de colindat. Parohia „Sf. Tereza” a fost următorul nostru popas.

Părintele nostru vicar, Cristian, ne-a spus că anul acesta are curajul să ne ducă să colindăm şi la Vatican, deoarece n-o să-l facem de ruşine. Ne bucurăm că părintele consideră colindul nostru vrednic de urechile fine ale „Sfântului Colegiu al Cardinalilor” şi ale „Curiei Romane”! Noi, însă, trebuia să înfruntăm urechile exigente ale seminariştilor şi părinţilor profesori.

După o scurtă aşteptare, intrăm hol şi ne aşezăm în semicerc în faţa preoţilor şi seminariştilor. În spatele nostru ne vegheau din fotografii generaţii de seminarişti, preoţi şi episcopi, care aşteptau să fim la înălţime. Aplauzele au fost pe măsură şi nu numai după fiecare colind, ci şi în timp ce cântam, iar la sfârşit felicitările au curs râu.

Bucuroşi ne-am îndreptat către parohia „Sf. Anton de Padova”, unde am încheiat seara cu un adevărat concert înregistrat de „preotul catolic” pe „Samsung Tv” şi difuzat a doua zi pe „Youtube Tv” pentru a şti şi lumea largă ce talente sunt în Iaşi.

A doua zi seara toată ACŢIUNEA s-a adunat  cu mic cu mare să terminăm jocul „îngeraşul”. Gândurile noastre zburau la ce ultime surprize să mai facem pentru „copilaşii” noştri, iar în mintea fiecăruia stăruia întrebarea: „Oare ce-mi aduce îngeraşul?” Părintele ne-a invitat să colindăm surorile de la episcopie, cele care ne-au ajutat de atâtea ori când am avut nevoie.

Aceasta a fost colinda noastră.

Iar acum la terminare să vă fac şi o urare: „Rămâi gazdă sănătoasă c-ai primit colinda noastră, iar la anul când venim sănătoşi să vă găsim”

La Anul şi La Mulţi Ani!

Iulian Micu, AC Iaşi Centru