Marți seara, la subsolul catedralei, sala Anton Durcovici… Tineri, alături de preoții noștri, adunați laolaltă de aceeași întrebare: despre ce oare o sa ne vorbească părintele în seara asta? Bine, tema o știm, „Sunt om, deci iubesc”, dar ce va fi?
Startul l-a dat doamna Eugenia Dămătăr, colaboratoare în cadrul Oficiului Diecezan pentru Pastorația Familiilor. Cu drag ne-a împărtășit din experiența dânsei din viața de familie, pe care o trăiește de 31 de ani: „Relația de iubire dintre doi oameni este la fel cu cea dintre soare și lună: soarele se oglindește în lună, iar luna reflectă lumina soarelui; fără el, ea nu ar avea lumină, iar fără ea, el nu ar avea în ce se oglindi – așadar, viața de familie este o relație de prietenie în care celălalt se manifestă așa cum este, în libertatea ființei sale, în umanitatea sa… umanitate care nu trebuie negată sau considerată o boală. Dimpotrivă, trebuie să învățăm să o acceptăm și să ne acceptăm, să ne iubim așa cum suntem”.
Părintele Felician a început discursul său subliniind că așa cum suntem acum nu noi ne-am gândit să fim așa, nu ne-am dorit noi, ci suntem darul lui Dumnezeu, băieți, fete, cu înclinațiile noastre, cu visurile noastre. Și aici e un aspect interesant al acestei chestiuni: a nu ne rușina să vorbim despre lucruri pe care nici Dumnezeu nu s-a rușinat să le creeze. Iar această deschidere din partea Bisericii oferă încrederea că suntem înțeleși, că se încearcă o pătrundere în universul nostru și nu suntem considerați anormali pentru lucruri care țin de firea noastră.
În relația noastră cu un băiat, cu o fată, e drept că avem nevoie de apreciere, de celălalt, avem nevoie să ne punem în celălalt – ”eu am nevoie de tine, tu îmi confirmi existența mea” – să ni se spună că suntem frumoși, că suntem pricepuți la anumite lucruri, că facem clătite bune, o supă bună, că ne stă bine noua frizură, etc… (dând o notă umoristică subiectului).
Biserica recunoaște și acceptă umanitatea noastră și ne încurajează să o acceptăm și noi, dar ne mai cere ceva: maturitate! Maturitate în a trăi această normalitate, umanitate a noastra și nu doar a o trăi la nivel de instinct. Și în această privință s-ar putea naște obiecții din partea tinerilor: noi, în relația noastră, ce avem voie să facem? Cum ne manifestăm iubirea? Avem nevoie și din punct de vedere fizic de gesturi concrete de iubire. Amoris laetitia, exortația apostolică despre căsătorie și iubire în relația de cuplu a Papei Francisc, ne vine în ajutor și ne lămurește: omul, cu umanitatea lui, e un tezaur căruia i se subliniază particularitățile și care este plasat în logica milostivirii divine. Și există un capitol în această exortație care vorbește despre dimensiunea spirituală a acestei legături de iubire, concretizată în uniunea familială – spiritualitatea îngrijirii, mângâierii și încurajării: ”Întreaga viață de familie este o pășune de milostivire. Fiecare, cu grijă, pictează și scrie în viața celuilalt…” Cât de frumos și artistic exprimat! Așadar, ceea ce trebuie făcut e să lucrăm la maturitatea noastră din punct de vedere uman, creștin, căci Biserica, omenirea, au nevoie de oameni maturi. Oameni maturi… această creștere presupune totodată creșterea talentelor noastre, a iubirii noastre față de celălalt, a înclinațiilor noastre. Trebuie să privim viața noastră ca pe un ansamblu. Ansamblu din care face parte, printre altele, aspectul sexualității. Căci sexualitatea noastră nu e un păcat, așa cum spunea sfântul Ioan Paul al II-lea: „Dorinţa sexuală este un dar de la Dumnezeu. Omul o poate dărui lui Dumnezeu numai prin jurământul castităţii. Omul o poate oferi unei fiinţe umane, dar având conştiinţa faptului că o oferă unei persoane. Nu poate fi o chestiune de şansă. Celălalt este o fiinţă umană ce nu trebuie rănită, ci pe care trebuie să o iubeşti”. Așadar, întrebarea e cum privim, cum tratăm această sexualitate. Iar ea capătă un sens privită în ansamblul vieții noastre.
Referitor la relația dintre doi tineri, întrebare: această prietenie la ce-mi folosește mie? Mă face să fiu mai om? Și las cuvântul „om” scris cu litere mici, se subînțelege sensul. Deci, a stabili un scop.
Și astfel a intrat părintele și mai mult în profunzimea subiectului.
Tot ce trăim noi într-o relație ne ajută să fim și mai oameni, să creștem, sau ne degradează, ne dezumanizează? A nu ne gândi că ni se cere ceva extraordinar, să fim superman, ci doar de a rămâne oameni și de a crește din punct de vedere uman. Suntem tineri, avem dorința de bine, de fericire. Dar ceea ce eu trăiesc cu această fată/acest băiat la ce mă ajută? În momentul în care iubim pe cineva îi dorim binele, vrem să-l/s-o vedem fericit/ă. Și fericirea ne motivează, ne dă aripi, trezește în noi dorința de a crește în bine. Deci iubirea pe care o trăim trezește în noi motivația de a face ceva cu privire la asta? Daca da, atunci e iubire adevărată. Spunea sfântul Ioan Paul II: „A iubi înseamnă a dori binele celuilalt, a te oferi pe tine însuţi pentru binele celuilalt.”
Motivația pe care a avut-o Dumnezeu pentru noi, niște păcătoși, a fost să-l trimită pe Fiul său. Deci, cât de mult trebuie să ne fi iubit și ne iubește! Așadar, avem noi această motivație de a iubi mai mult, a fi mai buni, mai…, mai..? Sf. Cecilia pe care am sărbătorit-o în această zi e un alt exemplu de dăruire, de iubire care a motivat-o în așa măsură, încât și-a dat viața pentru Cristos. Pe noi, în viața de zi cu zi, ce ne motivează? Asta e-ntrebarea…
Totodată s-a mai adus în discuție o situație des întâlnită și a cărei împotrivire din partea Bisericii este contestată: conviețuirea înainte de căsătorie. Suntem sfătuiți să ne adresăm nouă înșine această întrebare: lucrul acesta mă face mai om? Simt că iubesc cu adevărat, că exist cu adevărat făcând asta? Să ne gandim și la consecințele pe care le-ar putea aduce o astfel de situație… și ne vom da răspunsul.
Nu pot omite aici ceea ce ni s-a oferit ca model de relație autentică de iubire între două persoane: Francisc și Clara de Assisi, a căror poveste rula pe fundal, în timp ce părintele așa frumos ne vorbea despre iubire. Ei au trăit asemenea acelei imagini despre care vorbeam la început, a lunii și a soarelui care au nevoie unul de altul pentru a transmite lumina. În relația sa cu Clara, Francisc a devenit și mai conștient de vocația sa, ea l-a ajutat să fie și mai mult el însuși. Clara la fel, în prietenia ei cu Francisc, și-a descoperit vocația de a se dărui lui Dumnezeu cu totul. Așa și noi, într-o relație autentică de iubire, devenim mai conștienți de noi înșine, ne descoperim mai mult și suntem mai motivați de a ne schimba în bine.
Prelegerea părintelui s-a terminat cu o ”minisesiune” de întrebări binevenite din partea câtorva dintre noi, care, printre altele, au adus în discuție tema singurătății, teama, dar și dorința de a iubi, a fi iubiți, dar a nu a avea parte de această iubire. „Cea mai mare solitudine este să nu ai pe cine să iubești…” Iar noi suntem sfătuiți să stăm alături de cei singuri, să-i încurajăm: ”tu meriți să trăiești, tu poți!!!” Ca parte a comunității creștine, umane, avem această datorie de a sta alături de cei singuri!
Exortația apostolică de care menționam mai sus, Amoris laetitia, ne mai lasă un mesaj de speranță: ”Să nu ne pierdem speranța din pricina limitelor noastre și să nu renunțăm să căutăm plinătatea iubiriiși a comuniunii care ne-a fost făgăduită”. Și să privim momentele de criză ca pe niște momente care ne dau ocazia să creștem: „Fiecare criză ascunde o veste bună care trebuie ascultată perfecționând auzul inimii”.
Și bineînțeles, această întâlnire nu se putea termina decât într-o notă optimistă și încurajatoare: să avem curajul, noi, tinerii, să apelăm la preoții noștri, să-i deranjăm, să nu-i lăsăm să doarmă :D. Să avem curajul să le cerem ajutorul în problemele noastre, în dubiile noastre pe care, bineînțeles, nu ne asigură neapărat că le vor rezolva, dar că vom căuta împreună soluția cea mai bună în rezolvarea lor. Să credem în acest îndemn!
Iar finalul: ***surpriză*** din partea doamnei Eugenia! Cum altfel, dacă nu potrivit vorbei populare, că „dragostea trece prin stomac!” Pizza, fructe și suc ne-au alinat foamea și setea care ne păliră pe unii, după o zi de muncă, de cursuri, de trăit, de… iubit…
Mulțumim, părinte, pentru deschiderea cu care ați abordat subiectul și pentru că nu v-ați rușinat să vorbiți despre lucruri pe care nici Dumnezeu nu s-a rușinat să le creeze!
Daniela Andrei
