Sâmbătă, 7 decembrie 2013

Cuvântul Domnului

…ascultat

Mt 9,35 – 10,1.5-8

„Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă. Văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui”. Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge şi să vindece orice boală şi orice neputinţă. Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: cel dintâi Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; Simon Canaaneul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat. Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece, poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor. Mergeţi mai degrabã la oile pierdute ale casei lui Israel. Mergând, predicaţi: „S-a apropiat împărăţia cerurilor”. Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli. În dar aţi primit, în dar să daţi.”

…meditat

“Văzând mulţimile”, privirea lui Isus îşi mută atenţia de la infirmităţile fizice ale mulţimii la lipsa ei de orientare. El vede mulţimile “istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor”, adică în mare nevoie, nu doar de sănătate, dar şi de o direcţie şi un sens. Nu vede pe nimeni îngrijindu-se de ei: nici conducătorii politici, nici autorităţile religioase. Toţi sunt preocupaţi de propriile interese, propriile avantaje şi posibilităţi de a face carieră. Îşi urmăresc privilegiile personale şi neglijează poporul înfometat, bolnav, oprimat, victimă a abuzurilor.
Însă Isus, “văzând mulţimile”, i s-a făcut milă: acest sentiment e ceea ce îl determină să se ocupe de mulţimile bolnave şi dezorientate. Compasiunea este un sentiment care denotă o participare interioară foarte profundă. Cuvântul grecesc face referire la iubirea maternă, pântecul: este vorba de o iubire viscerală, încăpăţânată, care nu ascultă de raţiune, indiferentă faţă de orice evaluare a meritelor. Isus iubeşte mulţimile şi gata.
Porunca lui Isus de a nu merge între păgâni şi de a nu intra în cetatea samaritenilor pare că limitează orizontul misiunii. Cu siguranţă este un aspect care trebuie înţeles în contextul situţiei din acel moment.
Cu acest aspect pare că se încheie scena. Dar nu este chiar aşa dacă privim mai atent: cel puţin două trăsături îşi păstrează neatinsă actualitatea. Prima este că nu este vorba pur şi simplu de “casa lui Israel”, ci de “oile pierdute”. Prima expresie stabileşte limita, dar cea de-a doua arată adevărata natură a universalităţii evanghelice, care nu înseamnă a merge pur şi simplu oriunde, ci în căutarea celor pierduţi. Isus însuşi nu a trecut graniţele Israelului. Misiune nu înseamnă a merge oriunde şi a ajunge peste tot. Important este a face să crească, chiar şi într-un singur loc, acele valori cu încărcătură universală. Esenţial este să fim, oriunde ne aflăm, un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru toţi, chiar dacă ne aflăm în faţa unui singur om.
Ca şi misiunea lui Isus, şi misiunea discipolului este călătoare: “mergând”. Misiunea lui este indicată de cinci imperative: primul este sarcina cuvântului (a predica), iar celelalte suferinţele sale (a-i vindeca, a-i învia, a-i curăţi şi a alunga diavolii). Al şaselea imperativ – care e foarte semnificativ – nu mai descrie sarcinile, ci modul în care să le săvârşească: “În dar aţi primit, în dar să daţi”. Este vorba de o gratuitate absolută. Isus nu a luat nimic niciodată, la fel trebuie să facă şi discipolul său.
Nu numai că nu trebuie să ceară nimic în schimb, dar nici măcar să ţină cont de demnitatea celui bolnav sau de necesitatea vindecării acestuia. Această gratuitate este caracteristica esenţială a acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu.
Şi, în sfârşit, un alt imperativ: a se ruga şi a merge, două verbe de conjugat împreună. De fapt, rugăciunea trebuie să preceadă acţiunea. Rezultatul este în mâinile lui Dumnezeu.
Astăzi, comunitatea creştină, poporul păzitor al promisiunilor şi a legământului dintre Dumnezeu şi omenire, dacă va răspunde chemării păstorului său şi va deveni turmă autentică fidelă lui Dumnezeu, va putea fi capabilă să îndeplinească misiunea încredinţată lui şi va reuşi să vindece bolile care macină omenirea: foamea, războaiele, violenţa, ura, fanatismul, intoleranţa.

Doamne, dezvăluie-ne chipul tău, arată-ne nouă chipul fiului tău răstignit. Fă ca în acest chip, noi să putem înţelege ceva din suferinţele care se abat asupra multor părţi din această lume. Amin.