„Când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32)
Misterul pascal, pe care îl retrăim an de an, reprezintă de fapt glorificarea Domnului nostru Isus Cristos şi drumul pe care l-a ales ca să ne aducă mântuirea. El se oferă şi se jertfeşte pentru ca şi noi, urmându-l, să ne bucurăm de aceeaşi înălţare şi glorificare. Invitaţia lui este clară: „Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu este vrednic de mine” (Mt 10,38);”Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34); „Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14,27).
Numai cine se înscrie pe acest drum de dăruire şi de jertfă, pe o asemenea cale a crucii şi a iubirii, numai acela poate să ajungă cu el în glorie, să se bucure de lumina pe care vrea să ne-o dăruiască Cristos. „Eu sunt lumina lumii, ne asigură el, iar cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12).
Misterul crucii şi al morţii
În iubirea sa infinită, Isus, venind pe pământ, a împlinit un proiect pe care doar Dumnezeu putea să-l conceapă şi să-l realizeze. Un drum străin de orice gândire omenească, o cale care urma să fie argumentul cel mai puternic al iubirii divine, îmbrăţişarea crucii, drumul jertfei şi al Calvarului, drumul umilinţei şi al înfrângerii în ochii lumii, drumul morţii care apoi să se întoarcă în drumul glorificării şi al înălţării.
Punctul central al misterului pascal este crucea şi învierea, moartea şi înălţarea, umilirea şi glorificarea. Pentru acest moment s-a pregătit şi s-a îndreptat pe tot parcursul vieţii sale pe pământ, pe care a coborât ca să se ofere, pentru ca omul, subjugat şi stăpânit de păcat, să fie eliberat şi înălţat la gloria pentru care a fost creat. Când voi fi înălţat de la pământ, când voi fi ridicat pe cruce, îi voi atrage pe toţi şi pe toate la mine (cf. In 12,32). Cine s-ar fi gândit vreodată la un asemenea plan? Cine a mai ales să se umilească cum a făcut-o el? Numai Dumnezeu cel bogat în milostivire şi plin de iubire.
Apostolul neamurilor, prezentând acest adevăr şi mister dumnezeiesc, avea să declare credincioşilor din Filipi, în una dintre cele mai impresionante pagini de preamărire a înţelepciunii şi bunătăţii divine: „El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat (s-a golit) pe sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar după felul lui de a fi, a fost socotit om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). Aceasta e realitatea. A coborât pe pământ, s-a făcut asemenea oamenilor, s-a dăruit cu totul şi a lăsat să fie răstignit pe cruce, să fie înălţat pe acest tron, ca de acolo să strige către Tatăl: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac! S-a săvârşit! În mâinile tale încredinţez sufletul meu!” (cf. Lc 23, 33-44).
Aşadar, în centrul misterului pascal al mântuirii stă crucea, iar pe cruce însuşi Fiul lui Dumnezeu, ridicat de la pământ, ca să-i atragă pe toţi la sine, ca să-i poarte pe toţi, prin înviere, la glorificare şi la fericire veşnică.
Impresionant! Un centurion, un soldat roman, văzând cele ce s-au petrecut pe Calvar, şi privind spre cel răstignit, a ajuns să declare împreună cu ceilalţi soldaţi: „Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27,54); „Cu adevărat omul acesta era drept” (Lc 23,47). Cel drept a fost înălţat pe cruce, Dumnezeu a îmbrăcat firea omului, s-a făcut asemenea oamenilor, devenind astfel Fiul Omului, el fiind Fiul lui Dumnezeu, ca să-i atragă pe toţi la el şi să-i împace cu Tatăl. Acum are loc ora glorificării, ora răscumpărării; pe Calvar şi pe cruce se desăvârşeşte împăcarea omului cu Dumnezeu, ora glorificării sale şi a celor ce cred în el.
Misterul învierii şi al glorificării lui Cristos
Când voi fi ridicat de la pământ, când voi ieşi biruitor din mormânt, atunci îi voi atrage şi-i voi aduna pe toţi la mine. Acesta este momentul victoriei, pecetluirea sacrificiului şi a iubirii – Învierea. Acum a fost confirmat cuvântul său: Când voi fi ridicat de la pământ, când voi urca pe cruce, voi birui, voi învinge. O biruinţă iscălită cu sângele său, o iubire întărită prin biruinţa morţii, o victorie definitivă. Acesta e misterul mântuirii veşnice, misterul învierii fericite.
La acest moment al dăruirii şi al glorificării sale făcea referinţă Isus când i-a întâmpinat pe grecii sosiţi la templu pentru sărbătoare, care doreau să-l vadă. „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,23-24). Pentru a aduce rod e nevoie de jertfă, căci numai jertfa şi moartea garantează viaţa, învierea şi glorificarea.
În imnul cristologic, pe care apostolul neamurilor l-a transmis credincioşilor din Filipi, găsim concluzia divină, aş zice, urmarea normală a umilirii şi morţii lui Isus, cu care Tatăl l-a onorat pe Fiul său ascultător până la moarte: „Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus de orice alt nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,9-11). Este răsplata divină pentru ascultarea şi iubirea Fiului său, este de fapt adevărata sa glorificare. Este învierea glorioasă a lui Isus, înviere şi înălţare promisă tuturor celor care îl vor urma pe calea crucii şi care vor crede în numele lui.
Misterul bucuriei credinţei noastre
„Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16), aşa se adresa Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, acum papă emerit, tuturor creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, în mesajul său pentru Postul Mare, pe care am avut fericita ocazie să-l trăim, arătându-ne că acest timp „este o ocazie preţioasă pentru a medita asupra raportului dintre credinţă şi caritate: dintre credinţa în Dumnezeu, în Dumnezeul lui Isus Cristos, şi iubire, care este rod al acţiunii Duhului Sfânt şi ne conduce pe un drum de dăruire faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi”. Pe drept cuvânt, el ne-a ajutat, încă o dată, să pătrundem în marele mister al iubirii divine, căci „credinţa ni-l arată pe Dumnezeul care l-a dat pe Fiul său pentru noi şi trezeşte astfel în noi certitudinea victorioasă că acest fapt e adevărat: Dumnezeu este iubire!… Credinţa care devine conştientă de iubirea lui Dumnezeu, ce se revelează în inima străpunsă a lui Isus pe cruce, trezeşte la rândul său iubirea. Ea este lumina – în realitate singura – care luminează mereu din nou o lume aflată în întuneric şi care ne dă curajul de a trăi şi de a acţiona”. Toate acestea ne fac să înţelegem că principala atitudine distinctivă a creştinilor este tocmai „iubirea bazată pe credinţă şi plăsmuită de ea” (DCE, 7).
Cine se lasă luminat de credinţă înţelege, cu adevărat, misterul jertfei pe care a ales-o Isus Cristos, îmbrăţişând crucea. Credinţa este singura în stare să-l facă pe om să se bucure de victorie şi să ajungă împreună cu Cristos la măreaţa sa glorificare. Retrăind, în acest binecuvântat An al Credinţei şi al Familiei, cu vie credinţă şi reînnoită însufleţire, misterul dăruirii, al morţii şi al învierii sale glorioase, împreună cu întreaga Biserică locală, cu întreaga familie creştină, alături şi împreună cu păstorul cel nou al Bisericii noastre, papa Francisc, pentru care ne-am rugat, ca Dumnezeu să-l aleagă şi să-l aşeze în fruntea Bisericii, şi pentru care nu vom înceta să ne rugăm ca el să ne întărească în credinţă, proclamăm, acum de sărbătoarea sărbătorilor, sfânta Înviere, cu un nou entuziasm şi cu o nouă speranţă de înviere, bucuria credinţei noastre, spunând:
Moartea ta o vestim, Doamne,
şi învierea ta o mărturisim
până când vei veni în slavă!
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
