Nu-mi pot explica toate fericirile şi mai ales nu le pot descrie. Măiestria cuvintelor şi a gândurile e neputincioasă în faţa entuziasmului trăit aseară. Cu greu îmi pot găsi cuvintele în euforia care mă învăluie. Mii de idei dau năvală, dar parcă tot ce aş vrea să răzbească din sufletul meu ar fi un mare mulţumesc: Mulţumesc Doamne că porţi de grijă lumii şi Bisericii tale! Simt un suflu nou izvorât din numele ce a răsunat aseară: papa Francisc! Francisc – noul nume al cardinalului Jorge Mario Bergoglio devenit Papă – este numele care se va auzi zilnic în rugăciunile noastre. Fiecare sfântă Liturghie ni-l va aduce în minte pe acest păstor care m-a cucerit cu primele sale gesturi.
Cine nu e fascinat de un om care îşi începe misiunea cu un gest de rugăciune şi umilinţă?! Acesta este primul lucru pe care vreau să-l evidenţiez: începe o epocă a rugăciunii. Este atât de necesară o epocă a rugăciunii. Iar această rugăciune a asociat-o cu umilinţa şi simplitatea sa. Încă plutesc în aer primele sale cuvinte: “Înainte de toate doresc să ne rugăm…” şi sute de mii de oameni (chiar sute de milioane, cred!) ne-am rugat: “Tatăl nostru…”. Da, înainte de toate trebuie să ne rugăm: pentru lume, pentru Biserică, pentru Sfântul Părinte emerit Benedict al XVI-lea, pentru noul Papă Francisc, pentru tot poporul lui Dumnezeu, preoţi, persoane consacrate şi laici. Acest mandat a început cu o rugăciune şi prin forţa Duhului Sfânt va sta mereu sub semnul şi puterea rugăciunii, singura care poate smulge cerului minuni.
Apoi, cine oare nu e fascinat de acel păstor care nu a uitat învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican şi o pune în începutul pontificatului său? Şi nu doar că nu a uitat-o, ci printr-o propoziţie atât de simplă a făcut prezentă întreaga dorinţă a Bisericii: ca toţi oamenii, păstor şi turmă, să lucreze şi să meargă împreună spre mântuire. După rugăciunea Tatăl nostru noul Păstor a rostit o propoziţie care m-a dus cu gândul direct la cuvintele Conciliului al II-lea din Vatican: “Păstorii sufleteşti sunt perfect conştienţi de marea contribuţie pe care o aduc laicii la binele întregii Biserici. Ei ştiu că nu au fost instituiţi de Cristos pentru a-şi asuma singuri întreaga misiune mântuitoare a Bisericii faţă de lume, ci au măreaţa îndatorire ca astfel să-i păstorească pe credincioşi şi să le recunoască slujirile şi carismele, încât toţi să conlucreze unanim, fiecare pe măsura lui, la opera comună. Căci trebuie ca toţi, “făptuind adevărul în iubire, să creştem întru toate spre acela care este Capul, Cristos, din care trupul întreg, bine alcătuit şi bine legat prin toate încheieturile care îl pun în mişcare, îşi săvârşeşte creşterea – după lucrarea împlinită pe măsura fiecărui mădular în parte – şi se zideşte întru iubire” (Ef 4,15-16)” (LG 30). Ecoul acestei învăţături l-am simţit vibrând în inimă atunci când noul Sfânt Părinte Francisc a spus: “Şi acum, să începem acest drum: Episcop şi popor. Acest drum al Bisericii Romei, aceea care prezidează în caritate toate Bisericile. Un drum de fraternitate, de iubire, de încredere între noi. Să ne rugăm mereu pentru noi: unii pentru alţii“. Este un om care simte cu Biserica şi pentru Biserică spre mântuirea lumii întregi, turmă şi păstor. La ce ar fi bun păstorul dacă nu ar avea alături de sine turma, dacă nu ar merge împreună cu turma și nu ar ține aproape de sine turma încredințată?!
Cine nu e fascinat – în al treilea rând – de un om care astăzi, într-o lume atât de gălăgioasă, o lume hotărâtă să facă zgomot şi scandal, ştie să tacă?! Ba mai mult, ştie să-i facă şi pe alţii să tacă şi promovează tăcerea ca formă înaltă de rugăciune pentru a implora binecuvântarea! L-am auzit toţi spunând: “Să păstrăm tăcerea pentru această rugăciune a voastră pentru mine”. Şi l-am văzut cu toţii plecându-şi capul pentru rugăciune şi rămânând în tăcere în aşteptarea binecuvântării. Pentru câteva secunde toţi oamenii au tăcut. Inima celor din Piaţa “Sfântul Petru”, dar şi a celor aflaţi în preajma difuzoarelor, s-a îmbrăcat în liniştea aducătoare de Duh Sfânt şi de pace. A fost o senzaţie cutremurătoare. În acel moment totul a fost ca în Vechiul Testament: “Domnul i-a zis lui Ilie: „Ieşi şi stai pe munte în faţa Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!”. Atunci a fost un vânt mare şi puternic, să rupă munţii şi să despice stâncile în faţa Domnului; dar nu era în vânt Domnul. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de linişte adâncă. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la intrarea peşterii; şi, iată, a fost o voce către el: „Ce faci aici, Ilie?”. El a răspuns: „Sunt plin de zel pentru Domnul Dumnezeul Sabaot…” (1Reg 19,11-14). Domnul a fost prezent şi a trecut în acel moment de linişte prin viaţa noastră, binecuvântând Biserica.
Acesta e începutul pontificatului Sfântului Părinte papa Francisc aşa cum l-am văzut eu, un început în smerenie care va face să se împlinească şi să rodească din plin cuvântul lui Cristos: “Cine se smereşte va fi înălţat!” Aseară ne-a fost predată o lecţie profundă despre credinţă şi umilinţă, despre ce înseamnă să simţi cu Biserica, să fii un om al rugăciunii și să iubeşti tăcerea!
Acestor trei puncte despre cum a fost aseară în Biserică aş vrea să le adaug trei puncte despre cum a lăsat să se înţeleagă noul Sfânt Părinte Francisc că va fi mâine în Poporul lui Dumnezeu!
Mai întâi, prin alegerea acestui cardinal ca Suveran Pontif – alegere despre care puţini, foarte puţini, pot spune că “eram sigur că el va fi Papă”! – Biserica şi-a manifestat din nou capacitatea de a surprinde. Biserica, spre care mulţi se uită ca spre o “vechitură” previzibilă în fiecare mişcare şi decizie, va arăta că este capabilă să smulgă milioanelor de oameni strigăte de uimire, de admiraţie! Nu este un merit al ei sau al oamenilor care o formează, ci este un dar al Duhului Sfânt care, aşa cum ne învaţă Isus, “suflă unde vrea” (cf. In 3,8). Prin aceasta Dumnezeu ne-a amintit cuvântul său pe care mulţi l-au neglijat: “Căci gândurile mele, spune Domnul, nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele” (Is 55,8). Oamenii priveau spre Conclav şi vedeau nume, naţionalităţi, culori etc. Dumnezeu însă a privit spre Vatican şi căutat doar atât: o inimă de păstor după inima sa. Prin noul său păstor Biserica va surprinde în continuare multe minţi luminate, va înmuia inimi şi va trezi conştiinţe.
Apoi, plecând de la numele pe care şi l-a luat acest Sfânt Părinte, papa Francisc, mi-a venit în minte viaţa sfântului Francisc de Assisi. Nu ştiu în detaliu toată viaţa sărăcuţului din Assisi, dar astăzi par a avea o rezonanţă deosebită cuvintele pe care Domnul i le-a spus lui Francisc în viziunea pe care acesta a avut-o: “Francisc, mergi şi repară Biserica mea”. Este un îndemn pe care Isus îl şopteşte actualului părinte Francisc, papa de la Roma: “mergi şi repară, mergi şi consolidează Biserica mea”. Exact ceea ce Isus i-a spus lui Petru: “Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,32). Acum Biserica, în fiecare membru al ei, cleric sau laic, are nevoie de această întărire, de acest exemplu de rugăciune şi umilinţă, de această slujire manifestată de Păstorul Suprem. Cu siguranţă numele nu este o coincidenţă, ci este şi va fi o binecuvântare. De altfel, ştim: coincidenţa este felul discret al lui Dumnezeu de a lucra şi a acţiona în anonimat.
Legat de acest nume, Francisc, şi de acest nou Sfânt Părinte vreau să fac o ultimă precizare. Este primul papă iezuit şi nu trebuie exclusă varianta că s-a gândit că smerenia sfântului Francisc de Assisi trebuie pusă alături de munca de evanghelizare a sfântului Francisc Xaveriu, preot iezuit, misionar în Japonia, India etc. În contextul Anului credinţei şi al noii evanghelizări promovate de predecesorul său, papa Benedict al XVI-lea, cred că numele Francisc poate fi şi o evocare a strigătului părintelui iezuit: “În aceste locuri, foarte mulţi nu se fac creştini, deoarece nu este cine să-i facă creştini. Deseori îmi vine în minte să străbat universităţile din Europa, să strig pretutindeni ca un nebun şi să-i apostrofez cu aceste cuvinte pe cei care au mai multă ştiinţă decât iubire: “Vai, cât de multe suflete sunt excluse din cer şi aruncate în iad din cauza voastră“. De altfel, toată scrisoarea sfântul Francisc Xaveriu către sfântul Ignaţiu de Loyola este dovada înţelegerii evangheliei şi a trăirii cuvântului sfântului Paul: “Vai mie dacă nu vestesc evanghelia”. Nicicând nu a fost un timp mai necesar pentru o nouă evanghelizare şi cred că sub călăuzirea Duhului Sfânt şi prin mijlocirea sfântului Francisc Xaveriu se vor găsi modalităţile necesare şi, mai ales, se vor găsi inimile dispuse să meargă în lumea întreagă şi să predice evanghelia.
Îmi place să cred că Sfântul Părinte papa Francisc, atunci când şi-a ales numele, s-a gândit la ambii sfinţi (Francisc de Assisi şi Francisc Xaveriu) şi acest pontificat va fi lucrarea armonioasă a Duhului Sfânt care va rodi noua evanghelizare printr-o trăire profundă a sfaturilor evanghelice: sărăcie, castitate şi ascultare. Cu siguranţă s-a gândit la ei, dar şi la alţi sfinţi, cu acest nume sau altul, în special la Sfânta Fecioară Maria, a cărei ocrotire a spus că o va invoca la începutul acestui pontificat al său. Buna Mamă să-i stea aproape cu mijlocirea sa maternă şi să fie pentru el, în orice clipă, “Maica Bunului Sfat”.
Să stăm uniţi în rugăciune în jurul păstorului nostru papa Francisc.
Iată, un nou drum se deschide pentru Biserică: este drumul rugăciunii şi al Evangheliei.
