Sfântul Luca ne descrie, cu un farmec deosebit, o arătare a Mântuitorului înviat care a avut loc îndată după aceea. Aici, totul este aşa de adevărat, aşa de viu, aşa de simţit, aşa de firesc şi într-atât se simte în ea martorul ocular, încât ne întrebăm dacă nu e chiar Sfântul Luca însuşi acela dintre cei doi ucenici dintre care el numeşte numai pe unul.
Către seară, in aceiaşi zi, doi ucenici mergeau către un orăşel numit Emaus. Ei vorbeau între dânşii despre întâmplările cele din urma din Ierusalim şi erau adânc întristaţi. În drum îi ajunge un călător necunoscut şi merge împreună cu ei. Era chiar Isus în persoană; dar era ceva care le împiedica vederea ca să nu-l poată recunoaşte.
El îi întreabă despre cauza amărăciunii lor. „Ce, tu eşti aşa de străin de cele ce s-au petrecut la Ierusalim?”, zise unul din ei, Cleofa. „Ce anume?”, zise el. Ajunseră, astfel, la Emaus, dar străinul voia să-şi urmeze drumul… Atunci ei îl rugară să rămână cu ei. „Rămâi cu noi, ziseră ei, căci este târziu şi se întunecă de seară.” El se învoi şi, pe când erau la masă, el luă pâinea, o binecuvântă, o rupse şi le-o dă lor. Şi atunci, îndată li se deschiseră ochii şi îl recunoscură; dar chiar în acea clipa el dispăru dinaintea ochilor lor. Şi ridicându-se chiar în ceasul acela, veniră din nou la Ierusalim.
Rămâi cu mine, Isuse – Euharistie,
Cerul se întunecă, se face târziu;
Exilul este trist, Paradisul departe,
Rămâi încă, nu mă părăsi!
Ramai cu mine, tandrul meu Părinte,
Dulcele meu Isus, Regele meu Divin,
Se face întuneric pe pământ,
Rămâi cu mine, rămâi cu mine!
Ucenicii se găseau adunaţi tocmai în ceasul acela. Se făcuse noapte. Fiecare îşi povestea întâmplările zilei. Nimeni nu se mai îndoia că Isus a înviat. Arătarea lui Petru risipise orice umbră de îndoială. Cei doi ucenici intră în casă. Ei îi întâmpină cu strigatul: Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Petru. Ei, de altă parte, istorisesc ceia ce li s-a întâmplat şi cum l-au recunoscut pe Domnul când le-a împărţit pâinea. Bucuria lor e la culme! Uşile erau încuiate cu grijă, căci se temeau de iudei.
Deodată Isus se arătă în mijlocul lor. Cu toate că ei credeau că el a înviat, totuşi nu se aşteptau să-l vadă. Să-l ascultăm pe Sfântul Luca, care desigur era de faţă:
„Pe când ei vorbeau cu ucenicii de la Emaus, Isus se arătă în mijlocul lor şi le zise: Pace vouă! Nu vă temeţi, eu sunt. Dar ei, plini de turburare şi de spaimă, credeau că văd numai un spirit. Şi le zise: De ce vă tulburaţi şi pentru ce aceste gânduri care cuprind inimile voastre? Vedeţi mâinile şi picioarele mele şi că într-adevăr eu sunt. Pipăiţi şi vedeţi. Un spirit nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi voi bine că am eu. Şi zicând aceasta, el le arătă mâinile şi picioarele. Dar ei încă nu credeau, pierduţi de bucurie şi de uimire; el le zise atunci: „aveţi aici ceva de mâncare? Se găsi o bucăţică de peşte fript şi un fagure de miere. El mâncă în faţa lor. Apoi, luând ceea ce mai rămăsese, le dă lor zicându-le: Iată ceea ce v-am spus pe când eram încă cu voi. V-am spus că trebuia să se împlinească tot ceia ce este scris cu privire la mine, în scripturile lui Moise şi ale prorocilor. Şi le lumina mintea, pentru ca ei s priceapă acestea.”.
Bucuria începu atunci să domnească în inimile lor peste toate celelalte simţăminte. „Isus le zise din nou: Pacea să fie cu voi. Cum Tatăl meu m-a trimis pe mine, şi eu vă trimit pe voi” Apoi suflă peste ei zicându-le: Primiţi Spiritul Sfânt. Aceia cărora voi le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”.
Iată această arătare a lui Isus către apostolii adunaţi, arătare căreia celelalte slujeau numai drept pregătire; după ce le-a pregătit spiritele, după ce le-a atras atenţia prin arătările cele repezi, Magdalenei, sfintelor femei, ucenicilor la Emmaus, lui Petru, el se arată la urmă apostolilor adunaţi laolaltă. El vine să petreacă seara cu ei. Le arată picioarele şi mâinile străpunse, întredeschide haina lui şi-i lasă să vadă rana de la Inima lui. Se aşează la masa; mănâncă înaintea lor, împreună cu ei; le adresează cele mai dulci şi cele mai duioase cuvinte; lămureşte din Scripturi tot ce e privitor la el. Le alungă, încetul cu încetul, îndoiala, mirarea, spaima sufletelor lor; pune în locul acestora: bucuria, admiraţia, dacă nu şi obişnuinţa; le întăreşte credinţa în învierea lui. Aceasta nu a fost o întrevedere ca cele de mai înainte, ci este o seară lungă şi dulce, petrecută cu apostolii, poate mai puţin solemna, dar mai lungă si mai apropiată de cum ne-o închipuim noi…
Rămâi cu mine, fii singura mea odihnă,
Fii aici, ca şi în cer, tot binele meu,
Tu singur, tu singur eşti partea cea bună
Şi toate fără tine, O Isuse sunt nimic.
Rămâi cu mine, fericită va fi viaţa mea;
Şi mai fericită, Isuse, va fi moartea mea,
Dacă, în ceasul intrării mele în „viaţă”
Te voi şti acolo pentru a mă primi în Paradis..
