„Şi tu cine eşti? Eu sunt un om!”

Într-o zi o picătură de ploaie mi-a atins obrazul, s-a prelins pe buze… şi a căzut, trecând prin atmosfera sufletului, zdrobindu-se sub talpa nemiloşilor trecători. Aceşti trecători reprezintă păcatele mele care au pătat petalele gingaşe şi frunzele sensibile pe care parfumul şi frumuseţea de nedescris a trandafirului inimii mele o aveau înainte… După o picătură, a urmat alta… şi încă una…. Pe rând s-au transformat într-o adevărată ploaie, iar sufletul meu, în încercarea de a se prăbuşi pe o picătură de apa încet către pământ, a fost atins de urâţenia florii pe care a produs-o păcatul…

Iată-mă rătăcind singur şi întristat în marea tulburată a păcatelor mele. În acest întuneric apăsător încerc să dau sens existenţei mele. Adesea mă împiedic şi cad datorită vălului care-mi acoperă ochii, văl care nu permite penetrarea întru cunoaştere, din contra, mă izolează în neştiinţă şi răceală sufletească. Razele soarelui divin nu pot străpunge acest văl, lumina confundându-se în cele din urmă cu întunericul. Si iată-mă deseori căzând din cauza lanţurilor care-mi atârnă de mâini şi picioare; sunt slăbit, inima nu mai are putere să reziste în acest întuneric, nici măcar nu-mi mai recunosc chipul meu care strălucea odată de lumina purităţii şi a îndrăgostirii de “IUBIRE”. Nu mai am pentru ce trăi, vreau să mor, să mă consum, să mă mistui.

Dar pe când inima mea cugeta la aceasta, deodată chipul meu este străpuns de o rază de lumină, care-mi aduce aminte de lumina divină… şi învăluie întreaga existentă. Cu ultimele-mi puteri mă ridic si mă îndrept spre această lumină. Pe măsură ce înaintez, întunericul dispare lăsând loc luminii care mă învăluie din ce în ce mai mult. Lanţurile-mi cad de pe mâini şi picioare şi inima mea respiră din nou parfumul trandafirului. Şi pe cine desluşesc în lumină? Este Cristos, răstignit pe cruce. Deodată străfundul meu este cuprins de o remuşcare fără margini. Îmi dau seama că Isus a fost răstignit pentru păcatele mele şi, prin lumina crucii sale, m-a atras pe mine în lumină, m-a eliberat de tulburarea în care zăceam. Stau şi-l privesc, cu inima plină de lacrimi, de recunoştinţă pentru cel răstignit. VREAU să fiu si eu străpuns din dragoste şi iubire faţă de Mântuitor… Aş vrea să mă agăţ de tine şi să rămân acolo pe veci, o fărâmă din tine, să zbor prin ploaie ca o stafie care vrea să te îmbrăţişeze, să ating lumina, să mângâi soarele, să miros fericirea, să muşc din iubire şi să mor alături de Tine.

Privesc prin microscopul sufletesc şi simt cum cel înviat, Cristos, este cu mine, este cu noi pentru a ne usca lacrimile şi a ne transforma toate durerile în Iubire. Strigătul trist şi disperat al oamenilor se aude din ce în ce mai tare, însă Cristos, triumfător prin învierea sa glorioasa, dă sens vieţii de pe pământ, dă speranţă oamenilor aflaţi în întuneric. El apare strălucitor, învăluit în marea haină a milei Sale, amabil şi puternic, încoronat cu semnul victoriei, purtând în inima sa Biserica, iar în mâinile sale lacrimile şi suferinţele bolnavilor, săracilor, bătrânilor, întristaţilor, oropsiţilor, văduvelor, orfanilor. În urma lui Cristos se deschid cerurile noi, totul este un triumf nevăzut de mare, este aurora triumfului lui Dumnezeu, CĂCI Cristos a ieşit învingător cu iubirea si milostivirea Sa.

Trebuie sa fim realişti; prezenţa lui Cristos în noi si cu noi nu exclude suferinţele, nici nedreptăţile, nici amărăciunile; nu-i opreşte pe cei răi de a continua cu răutăţile lor, nu modifică structurile economice apăsătoare, dar menţine în adâncul sufletului nostru o bucurie misterioasa, inexplicabila. Să fim pregătiţi de luptă şi să nu cedăm ispitelor niciodată. Vor mai fi şi lacrimi, dar El, oare, nu a plâns?… Inima mea a fost sfâşiata de dureri, dar si Inima lui a fost sfâşiata de dureri, nedreptăţi, trădări, nerecunoştinţe; ba mai mult, Isus a fost părăsit de toţi, bătut, luat în râs, exclus din societate şi pironit pe crucea infamiei.

Curaj, tinere! Cristos cel înviat va scoate din sufletul tău singurătatea, tristeţea şi îndoiala, deoarece Învierea lui Isus este şi începutul învierii umane aflate în suferinţă. Prin întâlnirea cu Cristos Înviat, viaţa devine un mister de bucurie, deci un mister de curaj, de încredere, de demnitatea şi iubirea Duhului Sfânt…