Consacrarea – un act de nimicire…

Jertfa este oferită lui Dumnezeu prin consacrare, adică prin consumarea în mod tainic a victimei: mulţi teologi o numesc reducerea victimei la o stare care se aseamănă cu nimicirea. Se înţelege, deci, necesitatea acestei nimiciri reale sau nimicire mistică a victimei, pentru că la sfârşitul jertfei să dăm lui Dumnezeu suprema adoraţie şi un omagiu dumnezeirii sale. Omul răzvrătit nu recunoaşte dreptul lui Dumnezeu şi, de aceea trebuie un sacrificiu de reparare; nimicirea cerută de jertfă cuprinde adoraţia, mulţumirea, ispăşirea şi cererea.

Pe Calvar, consacrarea de la această „ultimă Sfântă Liturghie” a Mântuitorului Isus din viaţa sa pământească, va fi nimicirea reală operată atunci prin separarea pre sfântului său Trup de Suflet; în această nimicire Omul – Dumnezeu îl recunoaşte pe Tatăl ca pe un Stăpân suprem, îl adoră ca atare, îi mulţumeşte şi îi prezintă tributul ispăşirii şi al invocării pe care o cere păcatul omenirii.

În Grădina Măslinilor, unde Isus celebrează Liturghia de la miezul nopţii, Mântuitorul este redus la o stare vecină cu nimicirea. Dacă nu este moartea care să-l lovească, este agonia care îl torturează: toată fiinţa lui este jertfită şi oferită lui Dumnezeu. Trupul său este sfârşit prin sudoare sângerândă, Sufletul său este cufundat în întuneric şi groază, Inima sa prea sfântă este părăsită, abandonată de ai săi, iar Dumnezeu Tatăl se ascunde din faţa sa.

În Cenacol, consacrarea  de la această „primă Sfântă Liturghie” a lui Isus, a avut loc aceiaşi nimicire, simbolizată şi realizată în mod mistic. De fapt, dacă nu vom considera decât forma intrinsecă a cuvintelor consacrării, prea sfântul Trup al lui Isus este plasat sub forma pâinii, iar Nepreţuitul său Sânge sub cea a vinului; astfel, Isus se găseşte într-o stare de jertfire… „El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca un beneficiu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat de sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut asemenea oamenilor, iar după felul lui a fost socotit om; s-a umilit pe sine însuşi şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Filipeni, 2,6-8).

Să revin la prima Sfântă Liturghie şi la consacrarea sacerdotală a apostolilor.

În Cenacol, după ce Mântuitorul Isus a spălat picioarele apostolilor, după ce i-a hirotonit în prea sfânta sa Preoţie, a înfiinţat dumnezeiasca Euharistie, transformând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele său prea sfânt.

Trădătorul a plecat! Această plecare a redat Inimii lui Isus toaă libertatea, căci până atunci fusese apăsată de vederea apostatului. Iată-l singur cu apostolii săi. Venise noaptea, noaptea sa cea din urmă. Apostolii înduioşaţi de tot ce se petrecuse, se adună împrejurul Învăţătorului lor. Inima lui se deschide şi, într-o convorbire fără seamă, care e tot ce s-a putut auzi pe pământ mai sublim, mai binefăcător şi mai duios, le-a dat cele din urma îndrumări înainte de despărţire.

Cel dintâi cuvânt al lui este un strigăt de bucurie, la gândul că trădătorul nu mai este aici. Trădarea lui, ca toate trădările, toate infamiile, va sluji numai spre mărirea lui Dumnezeu şi a celui trădat: „Oh! Acum iată că Fiul Omului este preamărit şi că Dumnezeu, de asemenea, este preamărit într-însul şi Dumnezeu îl va mai mări încă, şi aceasta îndată” (Ioan 13,27).

„Te-am preamărit pe pământ; am sfârşit lucrarea cu care m-ai însărcinat şi acum, tu, o Părintele meu, preamăreşte-mă pe mine întru tine însuţi cu acea preamărire pe care am avut-o în tine mai înainte de a fi lumea. Am făcut cunoscut  numele tău oamenilor pe care mi i-ai dat în mijlocul lumii şi aceştia au păzit cuvântul tău. Ei ştiu acum ă eu am ieşit dintru tine şi cred că tu m-ai trimis. Când eram cu ei, îi păzeam în numele Tău. I-am păzit pe toţi şi nici unul nu a pierit, în afara de fiul pierzării, pentru ca sa se împlinească Scriptura. Eu le-am dat cuvântul tău, dar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume. Nu cer ca să-i iei din lume, dar să-i păzeşti de Cel Rău. Sfinţeşte-i pe ei întru adevăr: cuvântul tău este adevăr. Cum tu m-ai trimis pe mine în lume, tot aşa şi eu îi trimit pe ei în lume (Ioan 17).

Iată aceste pagini, din care reiese duioşia Omului, tristeţea celui care moare şi, în acelaşi timp, seninătatea lui Dumnezeu. Nimic nu este nefiresc. Totul e simplu. El vede moartea şi vorbeşte despre ea simplu, sau, mai degrabă, ştiind cine este, ştie ce bine va aduce omenirii moartea lui… Tocmai de aceea merge înaintea ei cu un fel de tresărire mărinimoasă.

Această veselie, de o natură aşa de înaltă, se amestecă cu durerea despărţirilor şi îi dă un caracter unic în felul lui, în acelaşi timp şi omenesc şi dumnezeiesc: trist ca pământul, liniştit şi senin ca cerul. Şi pentru că trăsătura înaltă a oricărei frumuseţi trebuie să se găsească negreşit în ceva aşa de frumos, o duioşie dumnezeiască acoperă întreaga cuvântare. Asemenea pagini nu se discută, ele cuprind într-însele autenticitatea lor. Le citeşti în genunchi; le uzi cu lacrimile tale şi închizi cartea cu convingerea că numai Dumnezeu a putut gândi, simţi şi iubi astfel…