Cuvântul Domnului

…ascultat

Lc 9,22-25

„În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de mai marii preoţilor şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie”. Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. Fiindcă cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va mântui. Şi ce i-ar folosi omului să câştige lumea întreagă, dacă s-ar osândi ori s-ar pierde pe sine însuşi?”

 

meditat

Două sunt expersiile din evanghelia Mântuitorului ce au și acuma un ecou în mintea și în inima mea:

„Să se lepede de sine” – un cuvânt greu, pe care mulţi nu l-au înţeles şi l-au răstălmăcit. Ce înseamnă oare această lepădare? Desigur, Mântuitorul nu a vrut să spună că trebuie să ne lepădăm de personalitatea noastră, de identitatea noastră. Să ne lepădăm de egoism, acesta este adevăratul sens al lepădării despre care ne vorbeşte Domnul. Să lăsăm deoparte tot ceea ce ne face să ne socotim centrul lumii, „buricul pământului”, să fim „plini de sine”. Este o invitaţie la umilință. O coborâre din acea mândrie care i-a adus omului căderea. Închipuindu-şi cum ar putea fi ca Dumnezeu (dar fără Dumnezeu!), primii oameni au decăzut din fericirea Paradisului, fericire care îşi avea izvorul numi în prezenţa lui Dumnezeu! Isus ne dă cheia spre regăsirea Paradisului pierdut: să-L urmăm! Dar pentru aceasta trebuie, mai întâi, să ne lepădăm de mândrie, de orgoliul pierzător. De ceea ce ne face să ne gândim numai la noi, nu şi la ceilalţi.

„Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” – este pasul cel mai important. Este urmarea lui Cristos în suferinţă, în moarte şi în Înviere, în umilinţă şi în slavă. Crucea pe care Domnul mă cheamă s-o port poate lua multe forme diferite. S-ar putea să trebuiască să fiu mulţumit cu îndatoririle pământeşti într-o zonă limitată de slujire, când eu cred că abilităţile mele sunt potrivite pentru o lucrare mult mai mare. S-ar putea să mi se ceară să cultiv mereu acelaşi câmp an după an, deşi el nu dă nici un fel de recoltă. S-ar putea ca Dumnezeu să-mi ceară să nutresc gânduri bune şi pline de dragoste faţă de persoana care mi-a făcut rău şi să-i vorbesc cu blândeţe, să-i iau partea când alţii i se opun, şi să-i acord compa­siune şi mângâiere. S-ar putea să trebuiască să mărturisesc deschis despre Dumnezeu înaintea acelora care nu vor să li se amintească de El sau de cererile Lui. Şi s-ar putea să fiu chemat să umblu prin această lume cu o faţă radioasă şi zâmbitoare în timp ce inima mea este zdrobită.

Da, sunt multe cruci, şi fiecare din ele este grea şi dureroasă. Şi e puţin probabil ca eu să caut vreuna din ele de unul singur. Totuşi niciodată Mântuitorul nu este atât de aproape de mine ca atunci când îmi ridic crucea, o pun supus pe umăr şi o primesc cu un duh răbdător şi fără să mă plâng.

El Se apropie de mine ca să-mi maturizeze înţelepciunea, să-mi adâncească pacea, să-mi mărească curajul şi să-mi suplimenteze puterea. Toate acestea El le face pentru ca prin experienţa care este atât de dureroasă şi de chinuitoare pentru mine să fiu de un mai mare ajutor pentru alţii. Şi atunci mă voi face ecoul acestor cuvinte rostite de unul din preoții scoţieni ai secolului al XVII-lea, închis pentru credinţa lui de către John Graham de Claverhouse – „Am crescut sub povară”.

Foloseşte crucea ce o porţi ca un toiag care să te ajute pe drum, nu ca o piatră de poticnire care să te facă să cazi. Poţi să-i duci pe alţii de la tristeţe la bucurie, dacă-ţi porţi crucea cu un zâmbet.

Doamne dă-mi putere să-mi pot îmbrățișa crucea de fiecare zi cu mare drag. Amin

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.