De Ziua Crucii pe Drumul Crucii

0
736

Miercuri, 14 septembrie 2016, în ziua sărbătorii „Înălţarea Sfintei Cruci”, în Catedrala Romano-Catolică ,,Sfânta Maria Regină’’ din Iaşi, familiile din parohie și credincioșii de bunăvoință, au urmat Drumul Crucii parcurs de Isus Cristos de la casa lui Pilat până pe Golgota.

,,Când n-am iertat eu însumi, mai pot să fiu iertat?’’, se întreba Lermontov, meditând în profunzime puterea divină a iertării. Dar totuşi de ce iertare şi nu iubire sau speranţă? Răspunsul la această întrebare este foarte simplu: CRUCEA.

Acea bârnă grea de lemn, în forma literei T care în timpurile dominaţiei romane nu însemna decât ruşine, chin, dispreţ, batjocură… durere. Era acel obiect al torturii de pe care se putea observa trupul uman în disperare, în frică, în strigăte de ajutor… puteai observa plămânii condamnatului cum alungă aerul din trup, şi muşchii care deşi ar trebui să ajute şi să susţină corpul nu fac decât să tragă parcă din el ultimul strop de vitalitate şi să ordone inimii să explodeze… cuvinte ce descriu pe scurt nebunia crucificării.

Totuşi omul, în banala sa iluzie pe care o consideră viaţă ,continuă să strige: „Homo sum!’’ ca şi cum tot ce a trăit până atunci a fost perfect ordonat… a fost exact ce şi-a dorit: plăcere, distracţie, ignoranţă etc. Niciodată, în simpla şi indiferenta sa viaţă de până atunci, omul, capodopera creației, creată după chipul şi asemănarea Creatorului său, nu s-a întrebat: De ce? Pentru ce? Pentru cine?

Din nou, crucea aduce răspunsul. Isus Cristos în suferinţă pe acel lemn , găseşte o soluţie… iertarea. E singurul motiv  pentru care Cristos a închis ochii şi s-a lăsat bătut, pironit în acel lemn blestemat, care a devenit apoi sfânt. Nimic nu a fost mai depreţ pentru Dumnezeu decât să ierte, să iubească. Şi cred că sufletul nostru are nevoie de un singur lucru: iertare. Firea noastră umană este slabă, este decăzută, este murdară…. Acel lemn pe care s-a scurs sânge divin a arătat Pământului  iertarea. Şi cu acest gând îi pot răspunde şi lui Lermontov:

Da! Poţi fi iertat. Pot fi iertat. Putem fi iertaţi. De ce? Un singur răspuns: CRISTOS.

Iubirea şi iertarea sunt Isus Cristos. Prin el, noi oamenii învăţăm aceste virtuţi, dobândim putere, încredere. De aceea, trebuie să purtăm crucea mereu. Să o purtăm cu lacrimi, cu zâmbete, în bucurie dar şi în agonie. Viaţa este drumul pietros, plin de praf, de rău, de ură, de disociere a binelui. Calea este lumea. Zilnic picioarele noastre calcă prin lume şi lasă urme, paşi care încet, încet suportă greutatea şi rana provocată de lemnul lacrimilor şi al durerii.

De aceea, în virtutea iertării lui Cristos, credincioşii din parohia noastră au meditat împreună cu părintele vicar Eugen Robu, Calea Sfintei Cruci. Un drum greu, un drum al durerii, dar în final un drum al fericirii.

Deşi drumul a fost greu, Isus a ştiut ca pentru fiecare sacrificiu aduce salvare. Şi ce poate fi mai frumos decât să poţi salva o viaţă? Sau poate, întreaga lume?

Crucea e iertare. Crucea prin greutatea şi sângele mânjit e iubire. Numai prin acel lemn răsare soarele. Numai prin acel lemn va fi pace.

Iar această iertare pe care o numim cruce, e ca un surâs. Până la urmă vorbele Sfintei Teresa de Calcutta , erau defapt glasul Celui care încă ne zâmbeşte printre lacrimi: ,,Pacea începe cu un surâs.’’

Fam. Chelaru Cătălin, Dana și Carmil Matia – Giorgio

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ