Misiuni populare: zile pline de har (2-6 martie)

Misiunile populare au rolul principal de a sistematiza şi de a structura pe înţelesul creştinului conceptul „îndurării lui Dumnezeu” prin intermediul evangheliei şi meditării cuvântului divin. În Anul Jubiliar al Milostivirii, se doreşte aprofundarea misterului milostivirii lui Dumnezeu pentru a ne transforma noi înşine în adevăraţi martori ai credinţei.

Pentru obţinerea roadelor milostivirii, Biserica propune trecerea prin Poarta Sfântă, purificarea prin sacramentul Spovezii şi hrănirea spirituală prin Euharistie. Sfântul Părinte papa Francisc invită poporul să reflecte asupra faptelor de milostenie trupească şi sufletească. Aşadar, Biserica ne îndeamnă nu numai să aşteptăm milostivirea divină, ci să o practicăm noi înşine cu aproapele nostru. A trece prin poarta sfântă înseamnă a primi privirea lui Isus, dar şi a asculta cuvintele sale, cuvintele milostivirii. Aceste cuvinte de fapt sunt ghidul nostru pe calea vieţii: „Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119,105).

În aceste zile, cu ajutorul pr. Daniel am încercat să descoperim chipul milostivirii. E nevoie să insistăm asupra acestui chip, să îl regăsim mereu, aproape să îl pictăm noi înşine în adâncul sufletului cu pensonul gândurilor, dorinţelor, cuvintelor şi faptelor noastre. Privirea lui Isus ne dezvăluie cum Dumnezeu însuşi ne priveşte: cu milostivire. Cu o asemenea privire putem şi noi să ne îndreptăm spre ceilalţi, plecând de la cei mai apropiaţi.

Sfântul Augustin descria astfel sărbătoarea convertirii şi a iertării: „M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat; am gustat din tine şi acum sunt înfometat şi însetat după tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea ta”.

Creştinul trebuie să trăiască o pocăinţă interioară întâi de toate; interiorul fiinţei umane este dominat de conştiinţă, deci căinţa din iubire, trebuie să fie desăvârşită, acompaniată de o durere şi o tristeţe a sufletului – „animi cruciatus”, dar mai ales de o căinţă a inimii – „compunctio cordis”. Pentru a aduce cele câteva observaţii la un produs finit, trebuie precizat că cel mai mare dar pe care i-l putem oferi Domnului şi prin care putem dobândi milostivirea oriunde este, fără nicio îndoială, rugăciunea. Acest act minunat să conţină cel mai sincer, simplu şi curat gând.

Cineva l-a întrebat pe faimosul călugăr Macarie: „Cum trebuie să ne rugăm?” Bătrânul le-a răspuns: „Nu trebuie să spunem multe cuvinte, ci să ne întindem mâinile spre cer şi să spunem: Doamne, aşa cum Tu vrei şi poţi, ai milă de mine!”. Când vine vreo ispită, e de ajuns să spunem: „Doamne, ajută-mă!” Pentru că el ştie ce este bine pentru noi şi ne va dărui îndurarea lui”.

O caracteristică esenţială a rugăciunii pentru milostivire este aşadar simplitatea! Nu avem nevoie de formule sofisticate, ci ne ajunge să găsim o rugăciune simplă care invocă Numele lui Dumnezeu: milostivirea sa. De fapt, când Dumnezeu vorbeşte în Sfânta Scriptură, nu risipeşte cuvinte: să ne aducem aminte de cuvintele Tatălui ceresc către Fiul său în Evanghelii: „Tu eşti Fiul meu cel preaiubit”, sau „Am preamărit numele meu şi îl voi preamări”. De asemenea, Isus îi adresează Tatălui cuvinte simple pe care le poate învăţa şi un copil mic: „Tatăl nostru…” „Te preamăresc pe tine, Tată”; sau, în grădina Măslinilor: „Tată, îndepărtează de la mine paharul acesta, dar să fie după voia ta”.

Rugăciunea personală pentru un creştin este, aşadar, un exerciţiu al simplităţii şi al încrederii în milostivirea lui Dumnezeu. Să căutăm şi noi o rugăciune, o frază din Sfânta Scriptură, sau din vieţile sfinţilor, pe care să o repetăm atunci când ne este posibil. Sfântul Ioan Casian, de exemplu, avea o preferinţă pentru un verset din Ps 69: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu, Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi!”. Nicolae Steindhart spunea deseori: „Doamne Isuse, eu cred; ajută necredinţei mele!”. Altcineva va alege mărturisirea lui Petru înaintea lui Isus cel înviat: „Doamne Isuse, tu toate le ştii: tu ştii că te iubesc!”; altcineva poate prelua rugăciunea lui Isus din grădina Ghetsemani: „Doamne Isuse, nu voia mea, ci voia ta să se împlinească!”. Sfânta Faustina Kowalska, pe care cu toţii o cunoaştem drept instrumentul ales de Dumnezeu pentru a ne apropia şi mai mult de milostivirea sa: „Isuse, mă încred în tine!”. Şi tot sfânta Faustina ne-a dăruit o altă rugăciune, tot scurtă, a cărui intensitate şi putere au experimentat-o din plin toţi cei care au îmbrăţişat devoţiunea Divinei Îndurări: este vorba despre rozariul sau coroniţa divinei îndurări, în care pe boabele de la rozariu se repetă acest strigăt plin de încredere în milostivirea lui Dumnezeu: „Prin pătimirea sa dureroasă, ai milă de noi şi de întreaga lume!”.

Rugăciunea trebuie să fie statornică! Cu alte cuvinte: nu abandonaţi lupta rugăciunii. O luptă cu diferitele gânduri rele din inima noastră, cu falsul nostru eu, cu ispita egoismului şi a violenţei. Suntem statornici în rugăciune atunci când avem curajul de a continua lupta şi de a ne uni puţinele noastre forţe cu forţa, puterea lui Dumnezeu. Pentru că în rugăciune descoperim că avem un aliat invincibil: însuşi Cristos cel înviat. Familia noastră, comunitatea noastră are nevoie să devină o şcoală de rugăciune, de implorare a milostivirii; o rugăciune care să meargă direct către misterul lui Dumnezeu, o rugăciune statornică şi de mijlocire.

Avem nevoie să descoperim în istoria vieţii noastre acţiunile pline de milostivire şi fidelitate a lui Dumnezeu pentru ca într-adevăr să îl lăudăm. De aceea, este esenţial pentru viaţa noastră de credinţă să medităm la calea vieţii noastre pentru a descoperi faptele îndurării Domnului.

Milostivirea lui Cristos este iubirea sa fidelă care ne însoţeşte pe calea vieţii noastre şi o transformă într-o cale a milostivirii. El ne dăruieşte cuvântul său vindecător, plin de speranţă şi iubire care ne scoate din orice prăpastie.

Pr. Pavel Beşleagă